PAŞTELE - cuvânt divin - înseamnă: trecere! Dar trecere la o realitate absolut nouă. Aceasta ne vesteşte Învierea Domnului preamărind în noaptea pascală: „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începutul altei vieţi - veşnice”. Viaţă care nu va mai putea fi atacată sau învinsă vreodată de moarte!

            În noi, oamenii, e sădită sămânţa vieţii veşnice, prin Harul dumnezeiesc şi îndumnezeitor împărtăşit lui Adam, pentru care Sfântul Vasile grăieşte: „Dumnezeule, zidind pe om, luând ţărână din pământ şi cu Chipul Tău, cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale viaţă fără de moarte şi moştenirea veşnicelor bunătăţi” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). I-a dat astfel omului făgăduinţa nemuririi! „Dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi crezut că Dumnezeu este cauza morţii lui” (Teofil al Antiohiei). Dar, Dumnezeu nu a făcut moartea; aceasta nu e de la Dumnezeu.

           Eminescu, genial inspirat în „Mortua est”, dezvăluie uimitor, în faţa persoanei adormite, teologhisind:

           „Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
           Trăit-ai anume ca astfel să mori?
           De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,
           Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu”

           S-a dorit, în aceste cuvinte, să se deducă o idee atee la marele poet. Nicidecum! Eminescu revelează aici, poate ca nimeni altul în întreaga cultură a lumii: moartea e atee şi, încă mai luminos, Dumnezeu nu e semnatarul morţii! Iar cuvântul lui e cu adevărat din cuvântul lui Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu nu a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii.

           El a zidit toate lucrurile spre viaţă...” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 13-14). Iar Apostolul îi arată cauza: „Moartea este plata păcatului” (Romani 6, 23).

           Şi Sfântul Vasile tâlcuieşte la fel de adânc, arătându-I pe Adam „omorât de păcatele sale” (Liturghier), „greşeala lui fiind ucigătoare de om” (Utrenia Învierii). Dar timpul nu poate ucide eternitatea şi nici pe cele sădite şi menite nemuririi; timpul nu poate ucide dorul nestins al vieţii şi nemuririi ei. De accea căutăm leac împotriva bolilor şi soluţii pentru înveşnicire, bunăoară pentru gena îmbătrânirii. Nu ştim dacă se va reuşi sau nu, însă, omitem un fapt de o gravitate necugetată: oare înveşnicim o lume în căderea ei? Altfel spus: dorim eternizarea căderii, a păcatului şi a stricăciunii lumii? - sărmană propunere culminantă a ştiinţei atee...

            Doamne!, ne-ai zidit spre nemurire. Ce poate fi mai tragic în zbuciumul nostru lăuntric: să fi dobândit - de neşters - darul nemuririi, sau să trăieşti „prezenţa absenţei nemuririi”?! Simţi că tocmai acesta este infernul - viermele neadormit. Dar şi acolo ajunge Hristos. În noaptea pascală auzim: „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt”. Auzi-vor, asculta-vor oare toţi? Pentru Dumnezeu toţi sunt vii, Iisus Hristos Domnul spune că la Înviere „nici să moară nu mai pot” (Luca 20-36). O agonie nesfârşită! Dar, în Hristos - Dumnezeu-Omul - repetăm, Învierea nu e, simplu, o biruire a morţii. „Greşeala lui Adam a fost ucigătoare de om iar nu ucigătoare de Dumnezeu”. Că, „deşi a pătimit, firea trupului Tău Doamne celui de ţărână, Dumnezeirea a rămas fără patimă. Căci stricăciunea cea din Tine, o ai prefăcut în nestricăciune şi din Înviere ai arătat izvorul vieţii nestricăcioase” (Utrenia Învierii). Din Dumnezeire, ca un dar absolut nou, ai descoperit, Doamne, şi ne-ai dăruit noutatea absolut nouă a Învierii. Dumnezeieştii Părinţi, când se împărtăşesc din Harul Duhului Sfânt, har al transfigurării câştigat aici ca o arvună a Învierii, mărturisesc revelator: „Lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh în inimă nu-şi are însă naştere nicăieri în fire, ci este o arătare neînţeleasă pentru cei miluiţi de El. De aceea ea se mişcă, se aprinde, în chip vădit, nehotărâtă de noi. Pentru aceasta nu are nevoie de nimic din ale noastre câte sunt de trebuinţă pentru lucrare, fie că ai numi-o luminare, fie arătare a Duhului, ea are nevoie numai ca acel părtaş de ea să o privească fără tulburare în inima sa şi să se desfăteze în ea mai presus de fire” (Calist Patriarhul, Filocalia 8 pag. 245). Aşa arată Apostolul că s-a petrecut şi cu Hristos Domnul: „Care, omorât fiind cu trupul, viu S-a făcut cu Duhul” (I Petru 3, 18). Darul Învierii nu e din lumea aceasta: „Toată darea cea bună, tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor” (Iacob 1, 17). Cu cele muritoare şi stricăcioase ale noastre nu putem dobândi nemurirea - eternitatea divină. De aceea Iisus a spus: „Cel ce vrea să vină după mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie...” (Marcu 8, 34); aceasta e şi condiţia Învierii. Marele psihiatru contemporan W. Frankel vede în acest sens cu adâncă înţelegere: „Caracteristica ontologică fundamentală a existenţei umane constă în depăşirea de sine a existenţei..., existenţa umană se raportează mereu la ceva care nu este ea însăşi, ci la altceva sau altcineva...” şi adaugă: „... omul în adâncime şi în ultim sens caută un sens pe care ar dori să-l împlinească, şi caută un om pe care să-l iubească... El ştie că se poate împlini în acea măsură în care se poate uita pe sine şi se poate uita pe sine numai în măsura în care se poate dedica unei valori noi, pe care să o slujească, unei Persoane pe care să o iubească” (Omul în căutarea sensului ultim al existenţei - W. Frankel).

            Nu e greu de înţeles că acest „altceva” (decât ceea ce avem) este Învierea şi „Altcineva” nu poate fi decât Hristos care ne-a adus Învierea. În El e darul deplin înnoitor al creaţiei. În El, în Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu făcut Om fără de păcat, moartea e nefirească. Dar el a luat moartea, „cu moartea pre moarte călcând”, pentru ca „răutatea să nu rămână nemuritoare”. Încât Iisus Hristos pentru noi oamenii a murit şi a înviat. Şi ne-a descoperit această stare radical biruitoare a răului şi a dependenţei de lumea căzută. Hristos Cel înviat nu mai ia itinerariul unei vieţi muritoare, ca Lazăr spre exemplu, se eliberează de dependenţa stihiilor, şi ele supuse stricăciunii, iese din mormânt trecând pascal prin piatra pecetluită, intră la ucenici prin uşile încuiate, se face văzut şi nevăzut, gustă pentru ei din peştele fript şi fagurul de miere, dar se înalţă, restaurează pentru om, duhovniceşte şi trupeşte, sensul gravitaţiei de la pământ la cer, la lumea spirituală, la centrul ei - Dumnezeu. Iar noi ştim astăzi că nu mai suntem moştenitorii lui Adam prin care a venit moartea, ci moştenitorii „Celui de-al doilea Adam, Cel ce locuieşte în înălţime, Cel ce s-a coborât la Adam cel dintâi până la cămările iadului” (Utrenia Învierii), până la cămările suferinţelor şi morţii noastre, pentru a ne dărui lumina şi puterea Învierii, Înălţării noastre. Şi a pus chiar în pământul stricăcios al inimii noastre sămânţa Învierii. Noi să fim sensibili la ea, acum când spovediţi şi dezlegaţi prin Har de lanţurile păcatului ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Dumnezeiesc! În Noaptea Sfântă, când din altar, din Mormântul din care a răsărit lumina cea neînserată, ni se vesteşte: „Veniţi de luaţi lumină!” de la „Unul Domn Iisus Hristos Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevarat...”, „să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii”.

            Noi toţi cei răniţi de boldul păcatului şi al morţii, acum, în veaul de acum, în ceasul de acum, să-L ascultăm viu, grăindu-ne nouă: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce ascultă cuvântul şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” şi, iarăşi, mai adânc şi mai înalt, suie cuvântul: „Adevărat, adevarat zic vouă că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia” (loan 5, 24-25). Pe noi să ne vedem ca pe aceşti „morţi” chemaţi de Hristos Cel înviat aici şi acum la Înviere. Cu El se uneşte şi glasul poetului Alexandru Vlahuţă, adresat nouă tuturor (dureros uitat):

           „Voi toţi, ce-aţi plâns în întuneric, nimeni nu v-a mângâiat,
           Din lunga voastră ‘ngenunchere, sculaţi - Hristos a înviat! ”

           
---------------------------------------------------------------------------------------------

"Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:

1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu
2. prin operele lui
3. si prin urmasi: fii sau ucenici. "