Unitatea dintre moarte si inviere, cum s-a anticipat, nu poate fi sesizata decat prin intelegerea profunda a jertfei. Moartea lui Hristos este o jertfa si, inca o data de precizat, nu numai ca plata sau pedeapsa, ci jertfa celui drept si liber de pacat. E jertfa in autenticitatea ei absoluta, ca modalitate unica de transcendenta spre noul eon al invierii.
Intrucat moartea in esenta ei trebuie luata ca o jertfa suprema, ea se inscrie drept cel mai grav si mai incarcat de sens moment de limita, trecerea de la un mod de a fi la altul. Iar acest sens de limita priveste intr-un mod cu totul deosebit moartea lui Hristos. In Domnul moare nu o viata particulara, un ins obisnuit. Acum in creatie, in ritmul ei, intra Fiul lui Dumnezeu, autor al cretiei. In El se jertfeste, moare o lume.
Isus incheie pe cruce cu cuvintele: Savarsitu-s-a. E savarsita o opera si sfarsita o lume veche. E savarsita opera de restaurare a chipului cazut si care este oferit acum in jertfa pentru dobandirea unei noi vieti. Moartea Lui e limita unui vechi eon si inceputul unui nou eon. E sfarsitul zilei a saptea si inceputul celei de a opta zi. El, prin care s-au si vazut veacurile (Evr. I, 2) poate pune capat celui vechi si inceput altuia.
Coborarea la iad descopera si mai mult adancimea cosmica a crucii si mortii Domnului.
Fiul lui Dumnezeu imbratiseaza totul inclusiv iadul, intrucat iubirea lui nu poate lasa nici un gol. Ce semnificatie mai precisa poate da constiinta crestina acestei coborari, acestei asumari totale, deci si a iadului?
K.Rahner coreleaza in acest sens si intr-un anumit aspect notiunile de
profunzime, de dedesubt care structureaza reprezentarea hades-ului, cu acelea
de interior, de fond, si deduce de aici atingerea prin moarte a ultimei realitati a lumii.
Dar asumarea infernului de catre Fiul lui Dumnezeu reprezinta in acelasi timp extrema antinomie a spiritului. Inseamna epuizarea infernului intr-un suflet divin. Imperiul raului se dizolva ca o derizorie picatura in abisul iubirii. Intunericul absentei se risipeste in prezenta totala a slavei. O, Cuvinte, iadul venit in intampinarea Ta a fost nimicit la vederea unui muritor plin de Dumnezeire, acoperit de rani si atotputernic; ce e muritor e inghitit de biruinta. Crucea taie acest continuu orizontal inert si strivitor, printr-o noua Revelatie. Timpul
ciclic, timpul repetitiei, simbolizat de imaginea sarpelui care-si musca propriul trup. E intretaiat de timpul-cruce, timp care inainteaza prin transfigurare intr-o noua slava a faptuirii noastre.
Intr-un studiu relativ recent, Prof. G.Steiner de la Cambrige considera ca tragedia antica a murit odata cu tragedia acelei lumi. Rascumpararea lui Hristos ne-a eliberat si de pacat si de tragism. Dionisios, sufletul vechii tragedii, moare beat si fericit in nebunie, sub atotputernicia maniei lui. Si desi inviat, el se deda neputincios acelorasi sfasieri. Dar in agonia, in suferinta lui Hristos - nedreptate esentiala - se descopera dragostea lui Dumnezeu pentru oameni, si Cel inviat domneste in slava pentru eternitate. Se opereaza o iesire din tragic prin revelarea unui nou sens al existentei noastre.
Intr-adevar in Hristos se intampla ceva cu moartea, ceva cu totul neobisnuit; ceva care nu apartine acestei lumi. Nu apartine ritmului naturii moarte-reanviere, tradus simbolic in vechile mituri reinviere. Ceva cu totul nou, care insemna simplu: mortea mortii, anularea ei definitiva in existenta primului-nascut din morti Hristos, deci anularea tragicului. Pe scena spirituala a lumii se va desfasura un alt mister. Sfantul Ioan Damaschim va canta atat de triumfator in canonul Pastelui: Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si inceputul unei alte vieti vesnice.... Prin cruce a venit bucurie la toata lumea. De aceea triumful vietii in Hristos nu e reinviere, ci inviere. Nu e simplu reinvierea timpului pierdut in sensul lui Proust, ci transcendenta. Hristos nu revine la o viata muritoare, la suferintele ei actuale pentru a relua pelerinajul unei vechi conditii. Nu e o reantoarcere, ci trecere dincolo de moarte, e Paste. Aceasta e distinctia radicala dintre vechiul concept de reinviere si invierea lui Hristos. Distinctie pe care o defineste cuvantul Paste. Misterele arhaice vorbeau de inviere; Biblia descopera taina Pastelui.
Pastele exprima in fondul ei ultim conditia faptuirii, de transcendenta; trecerea de la nefiinta la fiinta in creatie, de la robie la libertate in istoria lui Israel; de la intunericul patimii la lumina adevarului in pocainta si, in sfarsit, de la moarte la inviere cu Hristos. Pastele, impreuna cu intruparea din care decurge, exprima esenta si unicitatea revelatiei crestine.
Aceasta conditie pascala a faptuirii nu vine din ea insasi, nu e fireasca. Invierea Fiului lui Dumnezeu facut om ne reveleaza ca trecerea, Pastele e o vocatie. Invierea nu e o faza ulterioara a desfasurarii vietii, observa Guardini, ca si cum dupa moarte, una din posibilitatile interne ale acestei vieti ar lua consistenta, ci ea este raspnsul la un apel care vine din suveranitatea lui Dumnezeu. E chemarea si umplerea vasului nostru uman cu un nou continut de viata. E Rascumparare si innoire totodata.
Si totusi, e o legatura intima intre fire si harul ce da noua viata, mai ales in firea
neretinuta de pacat a Domnului. Firea e vas deschis permanent harului. De aceea moarte si invierea lui Hristos alcatuiesc in existenta un tot, o unitate nedisociata. Altefel spus, moartea si invierea stau intr-n raport de sinergie interioara; se cheama una pe alta ca harul si natura, pentru ca e implicata una in cealalta si impreuna savarsesc opera Rascumpararii. Jertfa isi are sensul in inviere si invierea se naste in jertfa. Moartea Domnului e ultimul act uman, act de recapitulare a firii si de oferire, dar invierea nu vine dupa ce s-a consumat moartea, desi aceasta trebuie sa se consume. Moartea nu e un act care sta de sine, sau un termen definitiv, ci o premisa. Face parte din silogismul proniator al existentei: moarte-inviere. Si aceste doua momente intr-o vointa divina, unde totul e vazut din interior, din pozitia sensului existentei, sunt dupa cuvantul Sfantul Maxim Marturisitorul fara distanta, lipsite de intervale. Momente sincrone
nu numai in stadiul cruce-inviere, ci de-a lungul intregii vieti a Domnului.
Isus de pilda, contempla din inceputul misiunii Sale acel ceas al sau pentru care a venit si care in rugaciunea din noptea sfanta e aratat totodata ca ceas si de patimire si de preamarire (Ioan XVII, 1). Templul cel nou pe care-l anunta de timpuriu (Ioan II, 19-21) era embrionar in cel vechi pe care il ofera spre stricare, asa cum e embrionul in bobul de grau ce trebuie sa moara. Si bobul nu moare pentru ca sa se poata arata noul lastar, ci se jertfeste. Moartea bobului e noaptea de Paste a bobului de grau, care trece, se transfigureaza (Ioan XII) hranind o noua viata, si totul devine simbolul inteligibil al innoirii. E cortul dinafara ce se trece, in timp ce se innoieste cel dinauntru. E o uitare deasupra timpului, un punct unic in care totul este prezent. Vinerea sfanta si Pastele, vorbeste un suflet pios, nu fac decat una in eternitatea vietii Tale dumnezeiesti, chiar daca istoric patimirea precede invierea.
Invierea e o Revelatie. O revarsare a harului, care nu desfiinteaza natura, ci o
transfigureaza. Apare ca o eruptie, dand o noua existenta si fata firii noastre. Dar invierea, desi e initiativa, un act divin, se savarseste in noi, caci nu Dumnezeu are nevoie sa invieze. E trecerea la o noua viata, totodata eterna si umana. Un fapt care ne priveste pe noi; ne e data s-o dobandim, s-o intelegem. Si inca o data, prin aceasta referire la uman se arata ca minunea nu desfiinteaza firea noastra, ci o innoieste. Crestinul ramane acelasi in inviere.
Isus cel inviat intrand prin usile incuiate rosteste in fata ucenicilor: Eu sunt, nu va temeti (Luca XXIV, 36). Exact aceleasi cuvinte ca si atunci cand pasea peste valurile marii Galileii: Eu sunt (Ioan VI, 20). Aceasta repetare nu e accidentala, e o declaratie de identitate.
Omul poarta in suflet samburele nemuririi, dar aceasta nu e identica cu invierea. Invierea nu e nici nemurire platonica, nici supravietuirea migratoare a carmei; e un nou moment al creatiei. Adam cel dintai, cazand inainte de a gusta din pomul vietii, simbol al crucii dupa Sfintii Parinti, trebuia sa treaca acest prag decisiv, de la nemurirea eului individual la nemurirea persoanei. Caci daca eul in pura lui individualitate este nemuritor, in schimb persoana inviaza. Inviaza adica, cu intreaga ei experienta si responsabilitate pentru sine, pentru lume si in fata Tatalui. Adam tebuia sa treaca acesta incercare, sa faca - in vedrea impartasirii din pomul vietii, deci in vederea invierii - dovada jertfei, a iubirii oblative. Nu sa ispiteasca
identitatea cu Absolutul (Fac. III, 6), ci sa se deschida catre El si catre Lume, dechiderea fiind drumul accesibil noua catre Absolut.
Invierea reprezinta precis dovada rascumpararii (I Cor. XV, 17). Caci Rascumpararea trebuie sa insemne un triumf categoric si evident al vietii noastre asupra pacatului si asupra mortii. Satan a tentat nimicirea vietii noastre spirituale si fizice, fixarea faptuirii in patimi, in inertie si in moarte. Rascumpararea a insemnat aceasta biruinta, transformand tragismul raului si al mortii in bucuria invierii. Aceasta a fost o reala biruinta. Daca Domnul ar fi oferit doar moartea Sa, n-ar fi facut in fond altceva decat sa dea si El acea plata pacatului. Acesta e cel mai evident non-sens al teoriei catolice a satisfactiei, intrucat Domnul nu vrea nici chiar moartea pacatosului, ca moarte. Numai invierea este o reala dovada de biruire a pacatului si a mortii si pentru aceasta Rascumpararea in esenta ei e jertfa, pentru ca sfarseste in inviere. In moarte ca jertfa, ce primeste drept raspuns din partea Tatalui invierea, sta taina Rascumpararii.
Invierea in ea insasi ne descopera semnele concrete ale Rascumpararii. Asa cum atesta Evangheliile, dupa inviere, demonul nu mai apare in viata, in existenta Domnului inviat, iar absenta lui acum arata ca raul care a generat suferintele si moartea are anumite limite si poate fi definitiv invins. Avem aici o limpezire a misterului raului. Vremea lui e pana la inviere. In cel inviat nu mai are nici o putere. Raul are un inceput si un sfarsit, dupa Sfanta Scriptura.
Sfarsitul lui e moartea a doua, si coincide cu invierea noastra prin Hristos. Invierea noastra, fie ca anticipare duhovniceasca, fie ca implinire totala, constituie semnul infrangerii raului.
Tot ca semn real de Rascumparare e restaurarea si innoirea firii in inviere. Domnul a luat o fire cazuta, un trup patimitor, stricacios si muritor. Invierea rascumpara firea noastra omenesca drin patimire, din stricaciune, din moarte. Prin inviere, asa cum ne afirma Sfantul Apostol Pavel, firea omeneasca, trupul nostru devine duhovnicesc, nestricacios, nemuritor.
Parga acestei stari noi e Domnul Hristos. Apostolul insusi nu avea alt temei pentru a intelege starea invierii decat Revelatia lui Hristos cel intai-nascut din morti. Si din El ca dintr-un nou orizont, rasare intelesul starii celei noi.
Trupul Sau se reveleaza acum duhovnicesc. Nu mai e ingradit in limitele vechiului eon; iese din mormant nestricand pecetile, intra prin usile incuiate, se inalta la cer. O eliberare deplina de dependenta stihiilor printr-o totala patrundere de Duhul lui Dumnezeu, care prezent inlauntru, se revarsa peste trupul Sau. Da ca sufletul e in trup, si trupul e in suflet, trupul devine prin inviere total, conform adevarului sufletului. Fata sensibila a Domnului, trupul Sau e numai duh, un transparent al duhului si un perfect transmitator al energiei necreate, mantuitoare.
A luat un trup stricacios si a inviat un trup nestricacois a lepadat coruptabilitatea, cum spune Sfantul Ioan Damaschin. Si se poate preciza ca Domnul a inviat a treia zi, iar noi la invierea de obste, tocmai pentru ca trupul Domnului, care purta in el puterea Rascumpararii, nu putrea sa vada stricaciunea, asa cum marturiseste constiinta Bisericii. Domnul purta patimirea si stricaciunea prin misiune nu prin faptuire. In El insusi a ramas nestricacios.
A luat fire muritoare si invierea e plenitudinea nemuririi nu numai a sufletului, ci si a fiintei noastre intregi, suflet si trup, a persoanei noastre. Totul arata invierea ca pe o noua creatie.
Dar Rascumpararea inseamna si reasezarea creatie in ritmul ei potrivit intentiei originare, in permanenta deschidere catre infinit. Credinta intr-o continuare a vietii ca nemurire se identifica cu iesirea sufletului din trupul pacatului si revenirea in paradisul initial. Dar in Hristos, universul, creatia se deschide. Se redeschid portile paradisului pentru ca prin ele trece Imparatul slavei. Pstele insusi isi reveleaza ultima lui profunzime ca paste, ca trecere.
In acest sens nici invierea nu e un act final. Domnul suie din slava inviereii in slava inaltarii, care manifesta un nou spor de slava. Pe drumul Damascului Isus ii apare lui Pavel intr-o lumina orbitoare, deci in si mai imbelsugata lumina. De aceea Apostolul a putut vorbi despre o suire din slava in slava (II Cor. III, 16), iar Sfantul Grigorie de Nisa, de un progres infinit al faptuirii si in veacul viitor.
In Isus Hristos sunt date si implinite toate aspiratiile, simbolurile, profetiile atat ale firii cat si ale Scipturii. Meliton de Sardes contempla astfel aceasta implinire in Hristos, in misterul Pastelui: In locul Mielului a venit Dumnezeu, in locul oii un om si in om Hristos, Care poarta totul... Intr-adevar, nascut ca Fiu, adus ca Miel, jertfit ca oaie, ingropat ca om, a inviat din morti ca Dumnezeu. El Care este totul: Lege cand judeca, Logos cand invata, har cand mantuieste, Fiu
cand e nascut, oaie cand sufera, om cand e ingropat, Dumnezeu cand inviaza, asa ni se descopera Isus Hristos.
|
