RISCURILE LUI DUMNEZEU

 
 
           "Frica lui Dumnezeu" este unul din textele cuprinse in culegerea de transcrieri a conferintelor tinute de Ieromonahul Rafail, la chemarea inalt Prea Sfintiei Sale Andrei, irezistibilul Parinte Arhiepiscop al Albei-Iulia.

           "Celalalt Noica", cum am indraznit altadata sa-l poreclim duhovniceste pe Ieromonahul Rafail, este "fiul de carne" (natural) al marelui filosof Constantin Noica si fiul duhovnicesc al harismaticului Parinte erudit Sofronie, acesta la randu-i ucenic de taina al Sfantului Siluan Athonitul.

           Culegerea, pomenita mai sus, este intitulata "Cultura Duhului". Este o carticica puternica, sfintita si uimitoare ca o scriptura. S-a strecurat discret prin librarii si pe tarabe, aproape nebagata in seama, cu toate ca, indraznesc sa o afirm, dintr-un anumit unghi paginile ei pot fi considerate paginile-reper ale ultimilor zece ani! Ce anume o deosebeste atat de autoritar de restul miilor de scrieri aparute in acest rastimp? Raspunsul a fost dat deja de uriasa multime adunata la Drept ca sa-l asculte in Postul Craciunului, cand celebra aula studenteasca, intesata imposibil, era cat pe-aci sa se prabuseasca peste oameni. In mod cert, Ieromonahul Rafail se bucura de o imensa notorietate dar, fapt ciudat, pe cat de larga, pe atat de discreta. Dumnezeu il tine in continuare acoperit. S-a auzit si nu s-a auzit de el. Romania profunda da semne ca il stie bine, in timp ce ucenicii preferati ai tatalui sau, priceputi in "promotionarea" tipologiei Noica, intarzie sa-l caute, sa-l cunoasca si sa-l cultive.

           Spuneam mai demult ca lumea l-a ascultat cu rasuflarea taiata pe ieromonah fiindca a recunoscut in el "profesionistul" indumnezeirii prin har, pe cel care nu vorbeste pe dinafara, ci numai despre lucruri si fapte ale credintei incercate personal, pe propria-i piele: cu propriul vaz, cu propriul auz, cu propria-i intuitie, cu propriul cuget, cu propriul suflet, cu propria-i inima. L-au asediat, deci, dornici sa primeasca cuvantul de folos al practicianului.

           Exaltanta emotional si total acaparatoare teologic, parcurgerea atenta a celor 8 vorbiri mari si late, care structureaza minunata carticica aparuta la editura Arhiepiscopiei Albei-Iulia, va ajuta cititorul sa identifice destul de rapid, nu numai secretul marii audiente de care se bucura ieromonahul ci, mai important, cheia lecturii si intelegerii discursului Parintelui Rafail.

           Parintele Rafail vorbeste iconic, ca Sfintii Parinti.

           Aceasta este exploziva noutate-veche a neobisnuitei sale prestatii omiletice. In Romania crestina de astazi, acest tip de vorbire omiletica, proprie marii Traditii a Bisericii Nedespartite, nu mai poate fi intalnit decat sporadic, numai ca "accidente" ale vorbirii unuia sau altuia dintre parinti. Doar Parintele Galeriu a "zugravit" inalt si cult icoane omiletice, inrudite "tehnic" cu cele ale ieromonahului. In Apus, vorbirea iconica a amutit demult si complet.

           Ce inseamna atunci a vorbi / propovadui iconic?

           Dezastrul pe care l-a inregistrat imaginea crestina, liturgica, a Bisericii Una, rupandu-si unitatea sfanta in doua – icoana si tablou religios – a fost doar ecoul in aria imaginii a unei schisme generale, resimtita la toate nivelele expresiei bisericesti: si discursul teologic, si discursul omiletic, si cantarea Bisericii, si structurile doxologice au cunoscut, in cadrul si la nivelul expresiei lor specifice, corespondentul aceleiasi scindari catastrofale a imaginii crestine: icoana si tablou religios.

           Care este elementul sau procedeul plastic care face imediat vizibila deosebirea dintre icoana si tabloul religios?

           Daca vom juxtapune cele doua tipuri de imagine, vom observa imediat ca fiecare deseneaza altfel formele lumii vazute si aceasta fiindca altfel pune formele in perspectiva. Daca in cuprinsul tabloului religios directiile tuturor liniilor fug "ca in realitate" – se grabeste sa constate privitorul – pentru a se strange toate intr-un punct de fuga situat pe linia de orizont, linie pe care o zarim trasata undeva, departe, in profunzimea tabloului, in cuprinsul icoanei directiile liniilor fug invers, adica vin dinspre profunzimea imaginii inspre prim-planul icoanei, inspre suprafata acestuia, care automat le devine linie de orizont. Avem deci de-a face cu o perspectiva rasturnata, cu directiile rasturnate in raport cu directiile perspectivei normale, "realiste", numita de istoricii de arta perspectiva clasica.

           Si totusi, care din cele doua feluri de perspectiva este mai realista, adica informeaza privitorul din mai multe unghiuri asupra bogatiei lumii vazute? Care din ele ii reproduce mai fidel sublima diversitate a fatetelor?

           Se va putea observa ca perspectiva clasica, construita geometric riguros prin legile si procedeele stabilite de distinsul geometru renascentist Leon Batista Alberti, ilustreaza, oricat de prodigios ar reproduce-o vizual, perceptia unui singur punct de vedere: ce inregistreaza vederea mea binoculara, adica lumea vazuta doar dinspre mine, cel care ma uit. Este deci o zarire a lumii dezolant incremenita, extrem de in parte, si, de aceea, vadit partinitoare; o vedere a carei obiectivitate este extrem de relativa. Descrie doar cum vad eu, Sorin Ioan sau, mai larg, cum vedem doar noi oamenii; dar, atentie, nu cum ne uitam fiecare, de acolo de unde se-ntampla sa ne aflam, ci cum am vedea daca ar fi posibil sa ne uitam deodata toti, exact din acelasi punct si exact in acelasi timp, pironiti pe acelasi punct de fuga de pe linia de orizont. Or faptul, fizic vorbind, este absolut imposibil practic. In consecinta, vederea perspectivei clasice, pe care o socoteam atat de convingator realista in raport cu icoana, se arata acum a fi de fapt eminamente iluzorie. O minciuna geometrica, este drept, plauzibila, dar atata tot!

           In ce priveste icoana, trebuie spus mai intai ca directiile rasturnate ale liniilor si traseelor fug si se strang in puncte de fuga diferit plasate pe suprafata plana a icoanei. Pe scurt, liniile de fuga vin de undeva de sus, sa zicem, dinspre cerul icoanei, si se opresc cu toatele in prim-plan. Faptul produce un fenomen absolut surprinzator: rabaterea in plan a adancimii, ridicarea acesteia in doua picioare, pana devine absolut verticala, adica devine una cu planul imaginii. Fosta adancime a devenit planietatea, bidimensionala a imaginii. De unde ar putea irumpe in plan aceste foste linii de fuga in adancime, daca nu dinspre Dumnezeu. Privirea Lui urmeaza deci liniile de fuga care tintesc invers, dinspre adancime inspre planul icoanei, cel la care se roaga de fapt orice om credincios. Astfel, planul icoanei, pe care este zugravita asemanarea cu prototipul, se transforma in prag. Pragul icoanei este asemanarea, singurul loc din lumea creata, vazuta si nevazuta, unde se petrece marea si tainica intalnire dialogala dintre Dumnezeu si om. Aici se lasa Dumnezeu vazut de om, aici il poate vedea si cerceta omul pe Dumnezeu, dar numai asa cum ingaduie El sa-L vedem. Aici, pe planul sfintei imagini, folosind insa priceperea si perspicacitatea duhovniceasca a zugravului de icoane, Domnul isi poate zugravi chipul, ambiantele nelumesti, si simbolurile bunatatilor pe care ni le-a pregatit. Asemanarea zugravita pe suprafata plana a icoanei, doar ea este gazda lui Dumnezeu, doar ea trimite la prototip. Odata stearsa, disparuta – ne zice Sfantul Patriarh Gherman – pe lemnul icoanei poti taia ceapa!

           Sa recapitulam: centrul optic si unic, de pe linia de orizont din profunzimea tabloului religios, cel care strange toate directiile liniilor de fuga il simbolizeaza perspectival pe Dumnezeu; pe Dumnezeu asa cum se straduie sa-l acceseze, sa-l scruteze si sa si-l descrie omul. In contrast, liniile care fug invers, rasturnat, in icoana il descriu pe Dumnezeu cum se lasa El vazut de noi. Icoana este deci singura imagine a lumii care ne livreaza o vedere globala, care ne infatiseaza si pe noi vazuti de El si pe El cum se lasa vazut de noi. Este vederea totala pe care in veci n-o poate experia vederea fizica, prizoniera cautaturii binoculare, ci numai vederea credintei, cea al carei har acopera toata plaja intalnirii si dialogului dintre Dumnezeu si om.

           Fara ca sa se fi observat vreodata, eforturile modernitatii noastre recente de a elibera imaginea plastica de constrangerile "legilor academismului" au fost tot timpul legitimate si incuviintate tacit de perspectiva rasturnata a icoanelor. Doar icoana poate rasturna structurile coercitive pe care omul, nestiind (sau uitand) cum sa utilizeze canonul pentru a fi liber cand creeaza si le-a zidit singur. Abia tarziu, la batranete, dar exemplar, Picasso avea sa mormaie ingandurat: "Daca as fi cunoscut icoana, altul ar fi fost traseul artei mele!"

           In secolul trecut a avut loc o adevarata campanie dusa de oamenii de stiinta, dornici sa afle originile nemaipomenitei indrazneli medievale de a inversa liniile in icoane. Totusi, iluzionistic sau nu, ele se strang mai mult decat parelnic inspre orizont. Nu este oare oricui limpede ca lumina zilei ca marginile drumului isi anuleaza paralelismul atunci cand alergi in viteza cu propria-ti masina pe sosele?

           Nimeni, dintre cercetatori, nu s-a gandit ca sursa acestei "inovatii" ar putea fi Scripturile, adica chiar Biblia si Sfintii Parinti. Oare nu este tot Noul Testament o imensa icoana scrisa, o icoana scripturala, tocmai fiindca inaugureaza perspectiva inversa, evanghelica? Indata ce, prin intrupare, Dumnezeu S-a intors cu fata catre om, S-a aratat lui, omul L-a vazut cum i S-a aratat, L-a auzit cum i-a vorbit si l-a atins cand El S-a lasat atins. Prin urmare, Evangheliile isi trag puterea nelumeasca din faptul ca sunt vorbite si comentate de Dumnezeu, prin harul Duhului Sfant daruit celor patru evanghelisti-iconari. Iata de ce, nimeni nu va putea gasi vreun loc in Evanghelii unde Dumnezeu intrupat sa fi fost descris prin prisma vederii si intelegerii omului, dinspre om, cum se intampla in tabloul religios occidental. Vorbirea evanghelica a lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura este desavarsit iconica. O vorbire iconica atat de benefic contagioasa pentru om, incat exista destule momente uluitoare cand, in Evanghelii, oameni ca noi ajung subit sa vorbeasca dumnezeieste, pnevmatic, ca Dumnezeu: raspunsul centurionului, marturisirea lui Petru, concluzia cananeencii, cererea orbului de la Jerihon etc. Nici cand poseda cel mai abundent geniu, oamenii nu scriu si nu vorbesc ca in Evanghelii. Martor este tot stocul de capodopere omenesti care formeaza patrimoniul culturii secularizate moderne. O cultura aniconica; daca nu ostila, in mod evident indiferenta "culturii Duhului Sfant". Cultura noastra cea de toate zilele este nesfanta si geniala!

           Mai grav se petrec lucrurile in sanul Bisericii: scindarea in icoana si tablou religios, petrecuta la toate nivelele de exprimare ale Bisericii si ale culturii bisericesti, a avut drept consecinta pastrarea icoanei de catre Biserica Rasaritului crestin si cultivarea intensa a tabloului religios de catre crestinismul apusean. Catolicismul, deci, a renuntat la icoana, indulcindu-se cu elocutia descriptiva si explicita "expresivitate" estetica a tabloului religios, pentru ca protestantii sa inceteze complet sa mai tolereze vreun fel de imagine sacra inrudita macar cu icoana sau cu tabloul religios.

           Scopul Intruparii Domnului a fost mantuirea oamenilor, prin agonisirea Bisericii. Chip al acestei Intrupari a Logosului in istorie, icoana este una cu Biserica. Omul nu o poate produce decat in Duhul Sfant, ca si sacramentele. In mod logic, o biserica, o confesiune care renunta la icoana intoarce de fapt spatele Duhului Sfant, Cel care umple cu putere dumnezeiasca Tainele Bisericii. O Biserica ale carei Taine se savarsesc fara puterea Duhului Sfant devine in mod automat o Biserica nemantuitoare, adica nefolositoare omului. Acesta este nenorocitul aniconism care a erodat aproape complet puterea datatoare de viata a credintei in Apusul crestin. Unghiul pe care il construieste intretaierea la orizont a liniilor de fuga din tabloul religios a fost ulterior exprimat si el arhitectonic. Asa a aparut lungimea insuportabil ascutita a sagetii goticului flamboyant. Genialitatea celebrelor turnuri inaltate de ctitorii si arhitectii domurilor occidentale composteaza norii maret si fara har. In schimb, perspectiva rasturnata, iconica, tintind din inalt pamantul oamenilor ravasit de pacat, a dat nastere splendorii cupolei ortodoxe.

           Vorbirea iconica, vorbirea din perspectiva lui Dumnezeu, cea care rastoarna determinarile cauzale ale cugetarii duhovnicesti este insasi vorbirea Sfintilor Parinti. Caracteristica principala a discursului patristic este iconicitatea, adica vorbirea cu perspectiva inversa! Ieromonahul Rafail practica cu brio duhovnicesc, ca un virtuos al manevrarii geometriei rasturnate a apoftegmelor discursului patristic, restaurarea cugetarii si propovaduirii duhovnicesti de factura iconica. In ce fel procedeaza? In loc sa angajeze orizontul si cercetarea puterii si voii dumnezeiesti, folosind perspectiva pacatului ca directie de fuga inspre Dumnezeu a patimirii noastre, el rastoarna aceasta directie vorbindu-ne despre cum se vede patimirea noastra dinspre Dumnezeu. Cu alte cuvinte, in loc sa puna ca miza a discursului omiletic riscurile care ne pasc atunci cand pacatuim, ieromonahul ne vorbeste despre riscurile care il pasc pe Dumnezeu cand pacatuim!

           Pocainta, iertarea, frica de Dumnezeu, credinta in Dumnezeu, omul, postul, smerenia, dragostea sunt de obicei propovaduite si comentate teologic de "omiletica tabloului religios" dinspre noi, pacatosii, laolalta cu riscurile care il pandesc pe omul care a pacatuit, care pacatuieste, sau care ar urma sa pacatuiasca. Dumnezeu este interogat, chemat hipnotic numai dinspre pacat, adica dinspre noi, exact cum este accesat orizontul de vederea restrictiva, in parte si binoculara a tabloului religios.

           Ieromonahul Rafail cantareste omul si mantuirea lui in perspectiva riscurilor divine, a modului divin de a risca iubirea omului acceptand vulnerabilitatea si mergand pana la a-si risca slava dumnezeiasca pentru a-l putea iubi pe om pana la capat, fara sa-i raneasca libertatea. Aici, declara ieromonahul, in puterea de a fi vulnerabil si de a se face mai neputincios chiar decat neputinta umana se arata in toata slava Atotputernicia Domnului – Pantocratorul de mai inainte de veci care, pentru om, s-a micsorat pe Sine mai jos decat oricare sluga.

           Icoana cugetata, icoana vorbita, icoana cantata, icoana zugravita, folosesc toate, potrivit randuielii lor specifice, liniile de fuga ale rasturnatei si neumanei perspective evanghelice. Rasturnarea perspectivei care a salvat destinul omului a depins de Fiat-ul unei tinere fecioare din triburile neamului lui Israil. Imaginea care proslaveste inversarea directiei liniilor de fuga ale istoriei umanitatii este Icoana Bunei Vestiri.



--------------------------------------------------------------------------------------------
sus
--------------------------------------------------
Sursa: http://www.ziua.ro/archive/2003/02/01/docs/2418.html

 
 

 
Motto:
 

"Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:

1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu
2. prin operele lui
3. si prin urmasi: fii sau ucenici. "

 
Parintele Galeriu
 
 
 
 
 
           Rezolutia recomandata: 1024 by 768 pixels sau mai mare
           Site-ul a fost testat in Internet Explorer 6.0, Mozilla FireFox 1.5.0.4, Opera 8.54
           Copyright © ucenic.go.ro
           Toate drepturile rezervate
           Pozele Parintelui Galeriu si articolele care apar pe site apartin proprietarilor de drept. Site-ul www.ucenic.go.ro nu isi asuma nici un drept fata de
           respectivele poze sau articole.