SA IERTI INSEAMNA SA UITI

 
 
            Pictorul Sorin Dumitrescu in emisiunea Lumea in clipa 2000, realizata de Marian Oprea la Tele 7abc

            Sa ierti inseamna sa uiti

            Extrase din emisiunea cu tema Nevoia de credinta, difuzata in zilele de 29 si 30 aprilie 2000. Din partea revistei Lumea Magazin a participat si Marina Roman.

            Marian Oprea: Traim, se pare, o noua ordine globala, traim razboaie, traim parca mai intens ca niciodata revolta si pedeapsa naturii: cutremure, inundatii, furtuni, incendii. Aflam despre parinti care isi tortureaza si chiar isi ucid copiii. Aflam ca, in scoli, tinerii se omoara intre ei. Am trait insa momentul in care Suveranul Pontif a ingenuncheat pe pamantul nostru ortodox, aici, in Gradina Maicii Domnului, asa cum a numit Sanctitatea Sa Romania. Am trait momentul in care Papa Ioan Paul al II-lea, in Tara Sfanta, le-a cerut iertare evreilor. Sunt acestea semnale ale unei mai mari nevoi de credinta? Va fi mileniul 3 mai profund religios?

            Sorin Dumitrescu: Semnele sunt proaste. Nu pot sa-mi dau seama daca celebra sintagma a lui Malraux o sa capete, nadajduiesc sa capete, realitate: nevoia de credinta care sa creeze ambianta unui mileniu mai de pret decat cel care a trecut.

            Nevoia de credinta trebuie inteleasa foarte exact. Ea trebuie inteleasa sub semnul Invierii. Asta inseamna ca nevoia de credinta este nevoia de Inviere. Aici e problema: vrea lumea sa invie? Sau partea cu Invierea e doar sience-fiction al unui text moral, al unei intelepciuni veritabile, pe care si adversarii il recunosc. Categoric este de o mare putere. Dar nu ne intelegem in privinta Invierii. Aici se despart apele. Nu vorbim despre diferende intre confesiuni, ci in interiorul crestinismului. Vrea toata lumea sa invie? Omul a tins si tinde sa-si fabrice un fel de amuleta din Iisus Hristos: una dintre devierile grave ale crestinismului. Este enuntata, din capul locului, de catre Pavel: „Iar daca nadajduim in Hristos pentru aceasta viata, suntem mai rai decat toti oamenii“.

            Chiar si dupa ’89, cand sa zicem ca s-a „liberat“ credinta, oamenii, in mare parte, au imbratisat un Hristos bun pentru aceste vremuri - „ce se intampla pe urma, nu stiu: ceva nebulos, intre fiinta si nefiinta“. Ca atare, crestinii ortodocsi dau ferpare ca „a trecut in nefiinta bunicul, strabunicul, strabunica etc.“. E crestin ortodox. Crede in Hristos pentru aceasta viata: „sa ma ajute in business, sa ma ajute sa fiu sanatos, sa-mi traiasca neamurile, ale mele in primul rand, ca restul sunt ale altora si nu am asa de mari insomnii asupra lor, tarisoara noastra sa nu fie bombardata cum a fost Kosovo, in general s-o ducem bine; cu regretul ca la un moment dat o sa dam in primire, cand incepe ceva despre care nu stiu. Probabil ca o sa vina o entitate, zic unii; la biserica ni spune ca este Hristos“. E ceva foarte grav. Nevoia de Inviere este foarte putin exprimata in momentul de fata in credinta. Apostolul Pavel spune: „Daca Hristos n-a inviat, degeaba e credinta noastra“.
Occidentul exalta nepermis de mult - dupa parerea mea este o deviere teologica - taina Vinerii Mari, iar Duminica Invierii, cea mostenita de la Biserica Universala de Ortodoxie, capata un accent mai putin pregnant.

            Toate patimile vorbesc numai si numai de Inviere. Ele nu tin etansa o suferinta masiva: oroarea unui deicid petrecut acum 2 000 de ani. In cele sase zile din Saptamana Patimilor - „cea mai glorioasa saptamana a umanitatii“, cum ii spune Petre Tutea - este in transparenta Invierea. Epitaful care se scoate vineri, Plangerea Domnului, nici Pieta, nici Coborarea in Mormant. Figureaza pe Maica Domnului impreuna cu Iosif din Arimateea, cu Maria Magdalena, in jurul cadavrului. Care insa nu e un cadavru rezistent la Inviere, care sa fie deconcertant prin incapatanarea lui de a invia. Pictorul, iconarul, Biserica, nu ilustrand, ci tinand pasul cu cantarea si cu troparele bisericii, afirma in trup o crisalida. Cand il privim Hristos, intins, mort, cu mama Lui alaturi - asa cum il vezi in biserica, il saruti si treci pe sub masa -, vedem o crisalida. Ce se saruta nu este cadavrul lui Dumnezeu, ci Invierea care pulseaza deja in acest trup mort. Germenii ei. Cantarea Prohodul, cand in biserica se canta „Primavara dulce, Fiul tau preadulce, frumusetea unde Ti-a apus?“, i-ar face pe altii sa se intrebe „ce serbeaza astia?“ Nu se jeleste un mort: „Primavara dulce, Fiul tau preadulce, frumusetea unde Ti-a apus?“. Dumnezeul nostru este vesnic tanar. Merita sa credem in preajma lui Hristos.

            Marina Roman: Invierea inseamna biruinta asupra mortii, asupra iadului. Considerati ca romanilor nu le pasa daca ajung in Rai sau cad in iad?

            Cred ca exista o deteriorare , o diminuare a interesului acut pentru Inviere. Ca este o influenta occidentala este o realitate si aceasta influenta s-a petrecut si la noi acum un secol si jumatate. Din fericire a fost doar atat. Cand am spus ca lumea, in mod omogen, are aceasta perceptie, am spus ca majoritatea. Una este sa crezi crezand in Inviere si alta e sa crezi pur si simplu, fara sa crezi Epifania, transparenta pana in Inviere. Care inseamna foarte multe lucruri. Daca eu ii daunez unuia, pot sa-i daunez pentru intervalul acesta de timp. Dar daca ii daunez pentru eternitate? Lucrurile au bataie foarte lunga. Ii daunez si lui, si mie. Ea nu se poate aprecia decat in clipa cand elimini aceasta agatare disperata de existenta. Nu ca ea n-ar fi fireasca, dar nu e duhovniceasca. Toti Sfintii Parinti ai Bisericii spun ca secretul este gandul permanent la moarte.

            M.O.: Omul de azi nu are teama Vietii de Apoi?

            Nu o percepe cu acuitatea cu care era inainte perceputa. Exista o deteriorare a reperelor fundamentale ale credintei. Si unul dintre ele este aceasta frica de Judecata. Dar una e sa-ti fie frica de iad si de pedepsele care urmeaza, si alta e teama de a rata compania lui Hristos: sa fiu si eu in alaiul Lui. E o deplasare de accent. Una este penala: in iad, osanda vesnica. Dar mult mai inspaimantator - si aceasta este autentica perceptie a fricii de Judecata - mult mai inspaimantator este sa ratezi parteneriatul cu Hristos. Nu intamplator Judecata de Apoi - sfarsitul timpurilor - de la Voronet e redata in culori atat de vii. Este un lucru mirific. Pentru ca accentul nu e pus pe partea penala a Judecatii de Apoi, ci pe ratarea parteneriatului cu Hristos. Omului pe nasalie i se citeste din Pavel, din Tesalonicieni: „Si astfel, totdeauna, cu Domnul vom fi“.

            M.R.: Drumul creditei incepe cu teama de Dumnezeu si este incununat de iubirea de Dumnezeu. Daca nu incepem cu teama, cum ajungem la iubire?

            Niciodata teama nu dispare in mod absolut. Chiar daca Sf. Antonie cel Mare spunea: „Eu acum Il iubesc pe Dumnezeu. Nu mai imi este teama de El“. Dar cand iubesti pe cineva, nu-ti e teama ca ai putea face anume lucruri care sa zgarie tandretea aceasta? Se modifica frica; este un alt tip de frica.

            M.O.:
Parintele Staniloae crede ca ne aflam pe o panta primejdioasa a necredintei care ne ameninta existenta chiar ca neam. Sfintia sa considera ca numai credinta in Hristos ne poate reunifica si ne-ar putea reda puterea pe care am avut-o. Care este puterea la care se referea parintele Staniloae?

            Puterea acestui neam de a-si afirma geniul crestin. Eu, fara sa fiu segregationist, cred intr-un talent crestin extraordinar al romanilor. Si acest talent, geniu crestin, e ajutat in permanenta sa aiba o participare originala in istorie si probabil in proiectul divin. Nu ne nastem aiurea. Fiecare are rostul lui, cat de mic, in proiectul divin. Judecata cea de Obste iti arata modul in care ai fost un factor frenator sau dimpotriva un factor productiv in proiectul acesta.

            M.R.: Va referiti la un geniu prevalent al romanilor fata de ceilalti ortodocsi - fata de greci, fata de rusi?

            Le recunosc tuturor harismele speciale. Dar nu sunt numaidecat de acord cu faptul ca reprezentam o sinteza intre spiritul rus si spiritul grec. Mie nu mi se pare ca ele sunt complementare. Cred ca toti au personalitatea lor crestina extraordinar de bine reliefata. Cand spun geniu crestin, spun modul de a exista destins. Ca si cum crestinismul ar fi chiar natura noastra. E natura noastra, nici macar a doua. Dupa parerea mea, la fel mai sunt evreii. Dar cand se crestineaza. Suntem singurele doua neamuri care, crestini fiind, suntem in interiorul crestinismului. Se vede asta din originalitatea extraordinara a faptului de credinta, inca din vechime. Nu stiu ce origine are inzestrarea aceasta a romanilor. Sa zicem ca dacii credeau si ei in vesnicie... Dar imediat ce evoluezi pe teritoriul acesta apar glasuri ale sincronistilor - de la GDS etc.: „asta-i delirul obisnuit protocronic care vede in permanenta un roman“. Uitand ca Mircea Eliade o spune, Cioran o spune si el, Mircea Vulcanescu la fel. Petre Tutea o spune si el. E o realitate vie. Care poate fi demonstrata. Cand spun geniu crestin, nu este un fapt numeric, cantitativ, ci este un fapt calitativ.

            M.O.: Parintele Galeriu, intr-o emisiune anterioara, spunea ca Piata Universitatii in timpul revolutiei a fost cu adevarat un element socant pentru intreaga omenire. Cand tinerii, cu piepturile goale, strigau „Vom muri si vom fi liberi“. Pe de alta parte, dl Octavian Paler, intr-o discutie cu dvs., vorbea cu durere despre o dezintegrare sufleteasca a romanilor in acesti zece ani. Exista? Cum s-a produs?

            Exista. Dupa parerea mea, in momentul asta e de netrait in Romania. Eu v-o spun ca artist. Artistii prind scurtele. Nu au alt mare folos pentru societate decat ca prind undele scurte. Pentru asta erau tinuti pe langa suverani. Acum, presedintii nu-i mai vor. Deci, din cauza gravei confuzii axiologice este aruncat in aer sistemul de valori. Exista un singur reper: Biserica. Ea incearca eroic sa mentina sistemul axiologic, dar este atacata din toate partile.

            M.R.:
Noi, romanii, traind in tara asta haotica politic, dezastruoasa economic si tarata social, nu suntem in primejdia de a cadea in pacatul deznadejdii? Unul din cele mai grave pacate.

            Ba da. Si deja se intampla asta. Sunt sinucideri la propriu. Si sinuciderea publica, morala, a altora. Aceasta este foarte grava. Nefiind trupeasca, mai exista totdeauna nadejdea unei reintoaceri. Sinuciderile morale se tin lant. Si abunda in contextul politic, economic, social, cultural, duhovnicesc. Da, exista si pericolul acesta al deznadajduirii. Dar peste ele exista sansa mare a milei lui Dumnezeu. Dar noi nu apelam la ea si cautam in permanenta solutii care-l pun intre paranteze pe Dumnezeu. Deci apelam la organismele de aparare a dreptului omului, cand normal ar fi sa apelam la organismele care apara drepturile lui Dumnezeu.

            M.R.: Dar societatea civila nu trebuie sa se indrepte spre Biserica?

            Societatea civila a facut pasii astia. La un moment dat a devenit timida. Ea, ca sa fi putut face ceva, trebuia sa fi facut jonctiunea cu parohiile
.
            M.R.: Mai degraba s-a lasat ispitita de politica, de ce nu recunoasteti?

            S-a lasat ispitita de politic si, in acelasi timp, a refuzat contactul cu parohiile. Deci parohiile, fara sa se substituie organismelor civile, ar fi trebuit sa fie mobilizate. Alianta Civica trebuia sa faca efortul de a gasi solutii. Trebuiau create organisme care sa intersecteze viata comunitatilor parohiale. Erau foarte multe lucruri de facut. Nu neg ca ar fi bine sa existe o biserica incapatoare care sa se numeasca a neamului. Aceasta a fost o expresie a lui Miron Cristea. El a vrut-o asa. Dar in primul rand avem nevoie de viata parohiala, sa frecventam biserica de cartier, sa ne inscriem acolo, cu babele si cu mosii, sa refacem viata parohiala. Comunitatea parohiala este unitatea fundamentala a vietii sociale intr-un context ortodox.

            M.R.: O incercare pe care dvs. ati facut-o acum cativa ani - mutand-o in plan cultural, probabil pentru a prinde mai multa lume - cu itinerarul Casele din vremea lui Carol I.

            Am incercat atunci sa arat ca aceasta epoca extraordinara de dezvoltare a unei arhitecturi unice in Europa, aceasta casa neoclasica pe structura unei cule - cula olteneasca - s-a nascut impreuna cu credinta. Cu parohia. Cu piateta si cu biserica care se ridica. Vreo 36 de biserici in Bucuresti. Cea mai spornica activitate locativa s-a petrecut tot sub semnul credintei, tot impreuna cu comunitatea parohiala. Acolo, in interiorul ei, al sinaxei, se poate reactiva taina Invierii. Sunt mici enclave ale unor aporturi intermediare construite in perspectiva Invierii. Aici e forta comunitatii parohiale fata de organismele civice care au la baza solidaritatea, un fel de comuniune secularizata.

            M.O.: Considerati ca intrebarea „Credeti in Dumnezeu?“ trebuie pusa?

            Da.

            M.O.: Si ce raspuns ati da in afara de Da sau Nu?

            Atat, Da. Este cel mai simplu raspuns care se poate da. Se poate intreba. Si intrebarea nu este impudica. Cred ca o intrebare care nu trebuie pusa este „Cu ce partid politic simpatizati?“. Este o indiscretie.

            M.O.: Tot o fapta de milostenie ne cere sa-i iertam pe cei ce ne-au gresit. Cum intelegeti dvs. a ierta pe cei ce ne-au gresit?

            Pot sa va raspund, dar usor de zis, greu de facut. Cand ierti - si aici nu fac decat sa amintesc cuvintele parintelui Galeriu care nu conteneste sa spuna: „A ierta inseamna a uita“ -, uiti efectiv ce s-a intamplat. Eu m-am certat o data cu Nichita (Stanescu - n.n.) foarte tare. A doua zi de dimineata, am venit sa-i cer iertare. Si el mi-a spus: „Dar despre ce e vorba?“ „Pai ieri...“, zic eu. „Nu-mi aduc aminte“. „Nu, dar voiam sa-ti cer iertare...“ „Nu-mi aduc aminte“. Intelegeti? Daca ierti pe cineva, trebuie sa uiti ceea ce s-a intamplat. Aici e greu. Eu pot sa te iert pe dumneata ca sa-ti arat cat de marinimos sunt eu. Degeaba spun eu ca te-am iertat daca nu uit ce mi-ai facut. Cum se zice: „Te iert, dar nu te uit toata viata“. E de pomana.



--------------------------------------------------------------------------------------------
sus
--------------------------------------------------
Sursa: http://www.lumeam.ro/nr6_2000/sa_ierti_inseamna_sa_uiti.html

 
 

 
Motto:
 

"Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:

1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu
2. prin operele lui
3. si prin urmasi: fii sau ucenici. "

 
Parintele Galeriu
 
 
 
 
 
           Rezolutia recomandata: 1024 by 768 pixels sau mai mare
           Site-ul a fost testat in Internet Explorer 6.0, Mozilla FireFox 1.5.0.4, Opera 8.54
           Copyright © ucenic.go.ro
           Toate drepturile rezervate
           Pozele Parintelui Galeriu si articolele care apar pe site apartin proprietarilor de drept. Site-ul www.ucenic.go.ro nu isi asuma nici un drept fata de
           respectivele poze sau articole.