Nasterea Domnului  şi  batranul Mos Craciun
           
           
           
           Crăciunul, numele românesc, vechi şi popular, al sãrbãtorii Naşterii Domnului a stârnit interesul  deosebit al tuturor cercetătorilor care s-au ocupat de etimologie. Ceea ce frapează astăzi, la acest nume, este faptul cã, după prenume, el a cunoscut o dezvoltare mai mare în cadrul numelor de familie, al toponimiei şi al numelor de flori care înfloresc în preajma Crăciunului, toate fiind indicii semnificative pentru vechimea lui în limbă. Lingviştii români şi cei străini s–au străduit şi se străduiesc şi astăzi, în mod constant, să găsească „piatra filosofală“ a etimologiei lui, în afara evenimentului special pe care îl semnifică această vocabulă. Ultima teorie, acceptată în mare măsură de specialişti, are în vedere termenul lat. creationis „procreare, naştere“ şi nu natales “naştere”, “origine”, termen păstrat în restul limbilor romanice. Dar de unde moşul? Din explicaţiile oferite de Christian Ionescu, autorul Micii enciclopedii onomastice, reţinem una care ne este utilă în demersul logic al demonstraţiei noastre. „Intr–o cronică din Novgorod din anul 1143 cuvântul în discuţie desemna solstiţiul de iarnă, chiar numele unei divinităţi a iernii“(MEO, p. 94), o idee la care se adaugă o singură precizare, făcută de N. A.Consantinescu, cu privire la sursă: „personificat în folclor - Moş Crăciun“ (DOR, p. 36). Sintagma Moş Crăciun constituie şi punctul nostru central, pe care se axează demonstraţia. Cuvântul moş a fost explicat multă vreme de specialişti ca derivat regresiv de la moaşă, vocabulă a cărei etimologie este o trimitere cu confer la albanezul moshe „vârstă“(DLR, serie nouã, 1968, DEX, 1975). Peste zece ani, prof. Grigore Brâncuşi repune în discuţie termenul, declarându-l un „cuvânt autohton“ (Vocabularul autohton al limbii române, 1983), deci l-a recunoscut ca fiind un „cuvânt autohton geto-dac“, o opinie însuşită şi de lingvistul Gheorghe Mihăilă în  Dicţionar al Limbii Române vechi, sfârşitul sec. al X–lea începutul sec. al XVI–lea, 1974. Alţi comentatori preiau o teorie a unui lingvist albanez, Cabej, care crede că termenul albanez crăţun, cu sensul de “butuc care se pune în foc”, în noaptea de Anul Nou, prin extensie de Crăciun, este un termen legat de o zeitate din cultul soarelui, care indică renaşterea. Fără nici o motivaţie, teoria s-a răspândit, dar nu intră în atenţia noastră. Ne oprim doar la cei doi autori de dicţionare pe care i-am menţionat. Nici unul dintre cei doi nu au avut în vedere sensul primar al termenului, prin care se explică sintagma Moş Crăciun. În acest caz nu avem de-a face cu sensul „bătrân“, atribut al vârstei înaintate, ci cu un sens opus, acela de „vlăstar“, „mlădiţã“ prin analogie, „fiu“, sensuri înregistrate în vgr. moscoV (móshos) şi  mosceia (moscheía), de aici moşie „proprietatea primului exemplar al unei familii, care este lăsată moştenire spiţei neamului“. In limba română veche nu este atestat acest sens de „vlăstar“ sau „fiu“ al cuvântului moş, dar există verbul a moşí „a scoate moşul“, „a aduce pe lume moştenitorul“, cu sensul figurat de „întemeietor“, „cap“. Astfel în Vechiul Testament, “moşul şi moaşa” sunt Adam şi Eva, întemeietorii neamului omenesc, sens întâlnit în Biblia de la Bucureşti 1688, sau în Letopiseţul lui Grigore Ureche : „Am aflat cap şi începãtură moşilor de unde au izvorât în ţară“ (DLR, serie nouã, s.v. moş). Anunţarea venirii lui Mesia, ca trimis al Tatălui, este fãcutã de profeţii mesianici ai Vechiului Testament, fiind exprimată, în modul cel mai clar, în Cartea lui Isaia: „O mlãdiţã va ieşi din tulpina lui Iesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe“ (Isaia 11, 1–2). Prin acest sens al cuvântului moş se clarifică şi bătrâna sintagmă Moş Crăciun. Cel care se întrupeazã este Întemeietorul creştinătăţii, aşa cum Adam este cel prin care s-a creat umanitatea. „Hristos este Fiul unui Tată fără început în sensul unui ascendent primordial“ (Dumitru Stăniloae, Moş Crăciun „moşul“ Naşterii lui Hristos, în Lumea Creştină, 25 decembrie, 1992). Dacă sensul lui moş, de „începător“, „întemeietor“ a putut fi clarificat, să încercăm să-l descifrăm şi pe cel de–al doilea termen al sintagmei, cel de Crăciun, sinonim cu Naşterea Domnului. Acesta are la bază o sintagmă folosită în prima parte a culturii bizantine, când cultul în limba greacă utiliza sintagma, gennhsewV tou Cristou (Gennéseos tou Hrístou), în demotică, adicã în limba populară, aceasta era cunoscută în forma contrasă, Cristougenna (Hristugénna). După cum am văzut şi în cadrul altor nume, intrate prin filieră greacă, o dată cu neînţelegerea de către vorbitori a limbii greceşti, s-a şters transparenţa, termenul s-a opacizat şi a început deteriorarea formei iniţiale şi s-au cristalizat forme orale, ca *Christughína, *Christugena, Cristuiena, *Christúna, *Crăstúna, Crăşúna, Crăciúna, Crăciun, forme din ce în ce mai îndepărtate de construcţia iniţială. Marele teolog, Dumitru Stăniloae, cel care a tradus din greacă Filocalia, adaugă: „Moşul Naşterii lui Hristos prin care se adevereşte încă o dată de unde a venit creştinismul şi când, în vremurile apostolice. Deci din două cuvinte deosebite a rezultat o noţiune unitară. Nu este undeva un Moş Crăciun şi altundeva Iisus Hristos“ (id. ib). Deci Crăciun, forma regresivă de la Crăciuna, înseamnă Naşterea lui Hristos. Din punct de vedere lingvistic, cele două cerinţe ale unei etimologii corecte, evoluţia fonetică şi cea a conţinutului semantic se află în deplină armonie. În plus, romanitatea creştină exprimă acest minunat eveniment prin menţinerea conceptului primar al Naşterii Fiului lui Dumnezeu, fr. Noël, it. Natale, sp. Natividad, (popular) Navidad ; noţiune care a fost exprimată şi în limba românã prin prenumele de origine latină, Enata, cu variantele, Enăscuţ, Enăscuţă. În noua structură românească a sintagmei, Moş Crăciun, accentul cade pe moş. Acesta este văzut ca un continuator al lui Saturn (la romani), Cronos (la greci), Seb (la fenicieni),  Zalmoxis (Zeul–moş), la daci. Pericle Papahagi, într–un studiu depre Crăciun, a propus o sintagmă latinească, Christi jejunium (Convorbiri literare, nr. XXXVII, p. 670—672), pentru a explica forma de feminin, Crăciuna, cu o mare frecvenţã în limba populară, atât de mare încât s-au creat numeroase legende, în care apare un personaj Crăciuna, un nume care are şi forme derivate, Crăciunoae, Crăciuneasă. Crăciuna, potrivit unei legende, este soţia lui Crăciun, păstorul şi stăpânul staulului, o femeie pricepută şi inimoasă care L-a moşit pe Iisus : „Soţia lui Crăciun o primeşte într-ascuns şi moşeşte pe Iisus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, iar Fecioara Maria îi lipeşte mâinile la loc. Minunea îl converteşte pe Crăciun la creştinism“ (Romulus Vulcãnescu, Mitologie română, 1985, p. 330). În chip de concluzie, etnologul, Romulus Vulcănescu, remarcă: „Crăciun este o făptură sacră care simbolizează, prin excelenţă, tipul creator, ... iar în mitologia geto–dacă e posibil să fi fost reprezentat printr–un strămoş care simboliza echilibrul elementelor în stadiul facerii lor, al începutului procesului celor necreate şi nedate în vileag. Pe pământ marcheazã hierofania timpului sacru în solstiţiul de iarnă, a capului de an“ (id. ib., p. 329). Iată, de ce şi cum se explică atestarea acestui sens, de marcare a începutului solstiţiului de iarnă, dominat de o zeitate, prezent în Cronica din Novgorod din anul 1143. Lipsa documentelor româneşti trebuie suplinită prin refacerea arealului lingvistic european şi această refacere constă în corelarea tuturor datelor furnizate de cultura europeană şi cea românească. Faptul că termenul Crăciun este atestat în forma, Krecsun = 1. Natalis ; 2. Nume dat lunii decembrie (în Anonimus Caransebesiensis, Dictionarium valachico–latinum) şi e moştenit, în aromână şi megleno-română, indică cu claritate că este un termen românesc foarte vechi, ce poate fi încadrat cronologic cu mult înainte de sec. al IX–lea, şi preluat de toate limbile slave, dar şi de maghiari, dupã creştinarea lor. Un alt izvor este cel al Dicţionarului latin-român (1691- 1702) al lui Teodor Corbea, în care numele Posideon este explicat prin «Graecis est mensis, pe care noi o chemăm luna Crăciunului, dechemvrie». Deci, luna lui decembrie, în greacă, era Posideon (Poseidwn), iar la noi, Crăciun. Pentru a se ajunge la adevăr, adică la istoria culturii reale a spaţiului românesc, investigaţia lingvistică trebuie făcută după modelul arheologic, prin descoperirea  straturilor lingvistice (latin, grec, slavon), sedimentate cronologic în istoria cultului liturgic bizantin, ce a aparţinut Romaniei orientale, adică sferei culturii româneşti sau vlahe, din nordul şi sudul Dunării.

---------------------------------------------------------------------------------------------------

8 decembrie 2007
 

sus

 
 

 
Motto:
 

"Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:

1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu
2. prin operele lui
3. si prin urmasi: fii sau ucenici. "

 
Parintele Galeriu
 
 
 
 
 
           Rezolutia recomandata: 1024 by 768 pixels sau mai mare
           Site-ul a fost testat in Internet Explorer 6.0, Mozilla FireFox 1.5.0.4, Opera 8.54
           Copyright © ucenic.go.ro
           Toate drepturile rezervate
           Pozele Parintelui Galeriu si articolele care apar pe site apartin proprietarilor de drept. Site-ul www.ucenic.go.ro nu isi asuma nici un drept fata de
           respectivele poze sau articole.