Ultimii zece ani, in mod special, sunt martorii unei intensificari fara precedent a interesului pentru studierea legaturii dintre cunoasterea prin ratiunea stiintifica si cea prin credinta religioasa. Initiativa apartine, neindoios, lumii stiintifice: la sfarsitul anilor '90 ai secolului trecut, American Association for the Advancement of Science (AAAS) – cea mai mare asociatie mondiala a oamenilor de stiinta – crea o sectiune speciala de dezbateri si cercetari menita sa contribuie la dezvoltarea dialogului dintre Stiinta si Religie; prestigioasa Oxford University din Anglia infiinta, in aceiasi ani, prima mare catedra universitara din Europa dedicata domeniului „Stiinta si Religie”; revista Scientific American semnala, in numarul sau din 7 septembrie 1999, faptul ca deja existau la vremea respectiva mai mult de cateva sute de cursuri universitare ce se predau in facultatile americane si care abordau o noua disciplina universitara in formare – „Stiinta si Religie”. Si exemplificarile ar putea continua din abundenta.
Se pare ca majoritatea analistilor care au incercat sa explice aceasta evolutie relativ recenta inclina sa creada ca apropierea interesului stiintific al savantilor de astazi de zona de interfata cu cunosterea adusa prin credinta religioasa exprima redescoperirea de catre lumea stiintei a convergentelor epistemologice si gnoseologice intre cele doua modalitati distincte de cunoastere [Staune, 2000, p. 5], pe fundalul constientizarii faptului ca „stiinta trece acum printr-o criza de identitate” [Haught, 2002, p. 198], in conditiile in care intrebarile pe care si le pun tot mai des stiintele naturale de varf (fizica si biologia, mai ales), precum „de ce exista complexitate in univers”, sunt despartite foarte putin de intrebarile teologice despre motivul existentei tuturor lucrurilor. Este contextul in care se cuvine sa aratam ca, in conditiile in care adeptii scepticismului stiintific ce a dominat secolul XX, bazandu-se confortabil pe scientism, materialism si reductionism, au anulat in mod efectiv toate ideile despre Dumnezeu, considerandu-le iluzorii in domeniul stiintei. Noua orientare a stiintei, bazata pe stiintele complexitatii si haosului, vine acum si contrazice serios, poate chiar demolandu-le, parerile fundamentale din care s-au nascut, in timpurile moderne, criticile scepticismului stiintific contra ideii de Dumnezeu. O dovada serioasa in acest sens este faptul ca, in prezent, stiinta analizeaza obsesia sa anterioara fata de abstractiile liniare, care au constituit miezul intelectual al ateismului materialist modern. Noua percepere stiintifica, privind predominanta sistemelor neliniare din natura, pune insa sub semnul intrebarii respectabilitatea stiintifica a materialismului si reductionismului, care s-au bazat, in general, pe o credinta naiva in caracterul absolut liniar al proceselor naturale. Fapt este ca stiinta insasi clatina acum temeiurile scepticismului stiintific modern, aceasta schimbare remarcabila alimentand, cum spuneam, un interes cu totul nou pentru dialogul Stiinta-Religie.
De cealalta parte, afirmarea noului tip de stiinta nu avea cum sa ramana indiferenta lumii teologice. Pe langa faptul ca s-au inmultit studiile teologice pe tema relatiilor dintre credinta si stiinta (lucrarea, deja citata de noi, a teologului John Haught de la Georgetown University. fiind doar un exemplu in acest sens), preocuparea legata de acest subiect s-a extins si la sferele eclesiale (vezi, in acest sens, amplul colocviu international organizat in luna mai 2000 la Vatican, cu ocazia „Jubileului oamenilor de stiinta” [Convergences, 2000, p. 4]. La noi, reflectia pe aceasta tema s-a concretizat mai ales prin aparitii editoriale special dedicate dezbaterii in cauza [Popescu, 2001] sau contextual apartinatoare ei [Comsa, 2003], precum si prin activitati specifice initiate de diverse grupuri de profil (vezi, mai ales, initiativele Centrului pentru Studii de Teologie Aplicata al Mitropoliei Olteniei).
II. Incadrarea viziunii Parintelui Galeriu
Fata de acest context general, se cuvine sa precizam ca tema dialogului dintre cunosterea stiintifica si credinta religioasa a reprezentat, se pare, o preocupare permanenta a Parintelui Galeriu, dincolo si independent de circumstantele istorice particulare ale sfarsitului de secol XX la care ne-am referit anterior. Este adevarat, exista motive sa credem ca aceasta preocupare a sporit in intensitate in anii din urma ai vietii sale, probabil si sub influenta afirmarii preocuparilor reinnoite ale lumii stiintifice pentru fertilitatea dialogului Stiinta-Religie, dar caracterul de reflectie teologica perena asupra statutului cunoasterii stiintifice ramane o particularitate ce il singularizeaza pe Parintele Galeriu in contextul contemporaneitatii sale. De altfel, initierea si indrumarea, de-a lungul anului 2001, de catre Parintele Galeriu a grupului de reflexie duhovniceasca „Constiinte in slujirea cu iubire a Adevarului” poate fi inteleasa, credem, mai curand ca o incununare a maturizarii gandirii sale teologice pe acest subiect, decat ca o formula de acomodare la un curent de gandire in plina afirmare la aceea vreme.
In orice caz, studierea contributiei specifice a Parintelui Galeriu la dezbaterea problemei relatiilor Stiinta-Religie reclama, neindoios, un efort exegetic tenace, sistematic si competent. In ceea ce ne priveste, cutezam ca, prin cele cateva pagini urmatoare, sa incercam a schita doar ceea ce ni se pare noua a fi aspectele fundamentale ale acestei contributii.
III. Despre cele trei nivele ale problematizare
Impartasim opinia ca, la Parintele Galeriu, intelegerea naturii specifice a legaturii ce exista intre cunosterea stiintifica si credinta religioasa se asaza pe trei nivele distincte si intrepatrunse de problematizare, si anume:
- limitele cognitiv-epistemologice ale stiintei rupte de credinta;
- imperativul statutului induhovnicit al omului de stiinta;
- miza ontologica a impreuna-lucrarii dintre Stiinta si Religie.
1. Limitele cognitiv-epistemologice ale stiintei rupte de credinta
In acord cu gandirea Sfintilor Parinti [vezi si Ieromonahul Serafim Rose, 2001], Parintele Galeriu considera ca datele adevarului stiintific nu vin in contradictie cu Adevarul revelat [prefata la Comsa, 2003, p. 6], dar, „in timp ce adevarul stiintific este de la Dumnezeu, Adevarul revelat este dumnezeiesc” (citandu-l, aici, pe Sfantul Grigorie Palama). De aceea, in timp ce adevarul crestin este obligatoriu pentru mantuire, adevarul stiintific nu este, dar poate fi „precum frunzele care ofera fructului invelis si infatisare frumoasa”. Acest lucru este convergent cu spusele Sfantului Vasile cel Mare, dupa care activitatea rationala (prin stiinta) este buna daca ne duce la admiratia fata de Dumnezeu, dar, in caz contrar, „simpla credinta sa ne fie mai puternica decat argumentele logice” [op. cit., p. 5].
Fata de aceasta intelegere in spiritul patristic a relatiei dintre Stiinta si Religie, Parintele Galeriu pune in discutie conditia stiintei de astazi, care a incercat sa rupa legatura intre credinta si ratiune. Ca atare, sustine Parintele, stiinta a ajuns dogma, incat ceea ce ofera ea, in cel mai bun caz, este adaptarea Revelatiei la datele stiintifice. Pe aceasta linie de analiza, Parintele Galeriu observa ca stiinta rupta de credinta a cautat „inlocuirea Unului Dumnezeu si a pornirii ca «Dumnezeu sa fie totul in toate» cu orientarea atentiei asupra interpretarii materialiste a «Unului» (W. Heisenberg). S-a incercat realizarea unei antropologii in care «chipul» a fost inlocuit cu «amprenta oarba intamplatoare», socotindu-se ca paradigma propusa de Freud pentru cunoasterea omului este mai buna decat cea propusa de crestinism (R. Rorty)” [op. cit., p. 5]. Sunt evolutiile parcurse de stiinta secularizata care il determina pe Parintele Galeriu sa constate ca „la acest sfarsit de secol si de mileniu, dupa uimitorul progres al stiintelor naturii, apare o marturie totodata revoltatoare si revolutionara: stiinta isi recunoaste limitele” [Parintele Galeriu, Anastasia, 2001, p. 43]. Mai mult decat atat. Smerita de incapacitatea ei de a intemeia o constiinta morala adevarata si de a oferi un raspuns la intrebarea sensului existentei si a vietii noastre [aici, se dialogheaza cu ideile dezvoltate de Jean-Pierre Longchamp in Science et croyance, Desclée de Brouwer, Paris, 1992], stiinta a ajuns – in interpretarea Parintelui – sa considere acum ca o dovada de maturitate faptul ca isi poate stabili limitele (cf. J. D. Barrow), iar formularea unor abordari precum Principiul Antropic Cosmologic (cf. B. Carter) sau Teoria Moderna a Designului Inteligent (cf. W. Dembsky), are menirea, in opinia Parintelui, sa aduca o viziune incurajatoare privind menirea creatiei. Este cat de poate de graitor pentru maniera „ziditoare” in care interpreteaza Parintele Galeriu evolutiile recente ale stiintei moderne secularizate – care, in spusele sale, s-a dorit obiectiva si rupta de credinta – si urmatorul gand al sau: „Dar lucrul cel mai important este ca stiinta (...) se constata astazi ca este «semn social al vremurilor in care este elaborata (S. J. Gould), ca stiinta are la baza o credinta (A. Louth), o traditie (H. G. Gadamer), o «dimensiune tacita» (M. Polanyi), ceea ce Sfantul Vasile cel Mare a spus-o acum 1600-1700 de ani, cand afirma ca «in stiintele omenesti, in orice caz, noi sustinem ca credinta este cea care precede cunoasterea». Acest adevar este la inceputul explorarii lui si va da rezultate deosebite. Se deschide calea propovaduita de marele ierarh care cere: «Ingaduie-i mintii credinta» pentru ca «ratiunea numai prin credinta poate intelege binele»” [prefata la Comsa, 2003, p. 5].
2. Imperativul statutului induhovnicit al omului de stiinta
Suntem de parere ca o astfel de viziune luminoasa si ziditoare asupra conditiei actuale si dezvoltarii viitoare a stiintei secularizate smerite prin recunoasterea propriilor sale limite cognitiv-epistemologice cerea, din partea Parintelui Galeriu, o intelegere plina de iubire fata de insasi conditia umana a omului de stiinta. „Ca orice om modest, impartasesc si eu din cultura, mai ales din stiinta, din tinerete am iubit stiinta (...) Eu ma simt atat de aproape de oamenii de stiinta, cu o singura deosebire. Eu inteleg omul de stiinta; el lucreaza cu instrumentele lui fizice. Dar instrumentele materiale sunt prea grosiere ca sa sesizeze lumea spirituala. Deci, omul de stiinta vine cu aceste aparate si sesizeaza efectele lumii interioare, manifestarile exterioare. Dar omul duhovnicesc, induhovnicit, el merge direct, intuitiv, prin harul lui Dumnezeu, pe care l-a impartasit Dumnezeu omului, har din lumina cea fara de ani, har din eternitatea lui Dumnezeu, din slava firii dumnezeiesti” [Herjeu, 2001, p.127]. Si tocmai o astfel de intelegere de profunzime a relatiei intime ce exista intre statutul cognitiv al omului de stiinta si conditia sa duhovniceasca credem ca i-a permis Parintelui Galeriu o formulare memorabila – ce sintetizeaza adancimile profesiunii de cercetator stiintific – precum aceasta: „Ar trebui stiut, o data mai mult, ca in nici un domeniu al existentei nu se poate realiza, infaptui o opera autentica fara aceasta simbioza intre munca stiintifica pentru adevar si sfintenia vietii pentru adevar” [Parintele Galeriu, in Ziua, 2001]. De aceea, pentru Parintele nostru, „calea stiintifica este o cale de a ajunge la marturia lui Dumnezeu”, iar acest lucru il spunea cu referire la eminentul savant roman Nicolae Paulescu, pe care il considera drept model a ceea ce poate sa insemne „omul de stiinta cast si sfant” (a se vedea, in acest numar, eseul semnat de d-l Razvan Codrescu).
3. Miza ontologica a impreuna-lucrarii dintre Stiinta si Religie
Ceea ce asigura, insa, o unicitate exemplara gandirii in domeniu a Parintelui Galeriu este perspectiva istorica cruciala pe care o atribuie dialogului contemporan dintre Stiinta si Religie. Nu numai ca smerenia stiintei secularizate este vazuta ca un atribut definitoriu al zilelor noastre [„... stiinta isi recunoaste limitele (...). Se recunoaste aici un semn al vremurilor noastre” – Parintele Galeriu, Anastasia, 2001, p. 43], dar vremurile insele conserva un caracter exceptional, epocal: „Semnele vremii arata neindoios ca ne aflam nu doar la sfarsitul unui secol sau al unui mileniu. Timpul se toarce firesc din caierul eternitatii. Se mistuie o lume veche. O noua epoca se naste in istorie, cu noi, sub ochii nostri. Astazi, stiinta, in domeniile ei fundamentale – fizica si biologia –, vine in intampinarea Revelatiei, a credintei Bisericii (...), Cad zidurile separarii, se intalnesc acum Revelatia si Stiinta” [Parintele Galeriu, Anastasia, 2001, coperta finala].
Iar in alt loc spune: „... eu cred azi urmatorul lucru: revelatia Sfintei Scripturi, a Bibliei si a traditiei incepe tot mai mult sa se intalneasca cu revelatiile stiintei. Stiinta bate astazi la portile spiritului (...). Acesta e viitorul stiintei. Eu asa cred, si atunci acesta va fi adevaratul umanism, in sensul ca modelul omului nu e un simplu om, cum au incercat renascentistii, ci e Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul” [Herjeu, 2001, p.127].
Caracterul epocal al vremurilor pe care le traim, de impreuna-lucrare intre Stiinta si Religie, isi trage seva, in viziunea Parintelui Galeriu, dincolo de smerenia limitelor cognitiv-epistemologice ale stiintei moderne secularizate, dincolo de statutul firesc induhovnicit al omului de stiinta, din faptul ca are loc o mutatie in constiinta umana, pe care Parintele o explica astfel: pe de o parte, ca restaurare a vocatiei umane (adica, o mutatie din cadere, in sens pozitiv), exprimata prin faptul ca mintea noastra este dornica de intalnirea cu Adevarul; iar pe de alta parte, constinta noastra simte o chemare spre impartasirea de darurile Duhului Sfant. Si, sustine Parintele Galeriu, este caracteristica epocala a vremurilor pe care le traim astazi ca in mod special darul Cunoasterii si darul Bunei Credinte sa se uneasca ca intr-o cununie; pentru Parintele Galeriu, raportul Stiinta-Religie nu poate fi conceput decat numai in comuniune, ele neinsotindu-se in lupta, ci intr-o perihoreza (intrepatrundere). Astazi, sustine repetat Parintele Galeriu, stiinta se indreapta spre un orizont divin insorit; altfel spus, ea bate la portile transcendentului.
Drept urmare, atunci cand, prin insotirea prin comuniune a Stiintei si Religiei, Parintele vede si simte caracterul epocal al vremurilor noastre, el are in vedere, in mod declarat, doua realitati de adancime: o prima realitate, aceea a existentei unei relatii de nedesfacut intre Revelatie si Istorie (Istoria nu se misca la intamplare, in afara Revelatiei, ea fiind sub puterea Revelatiei); si o a doua realitate, cea a relatiei intre Iubire si Adevar, ca atribute ale Revelatiei, ce sunt si ele intr-o unitate de nedesfacut (pe masura ce iubesc mai mult, cunosc mai mult, sunt mai in Adevar. Dar, cum stiu ca ma aflu in Adevar? Atunci cand orice gand, act, fapt al meu se afla in lumina Adevarului creator si de-viata-facator, adica in lumina lui Hristos).
De aici, mesajul intreg al Parintelui Galeriu: o astfel de Constiinta (Stiinta) in slujirea Adevarului creator si de-viata-facator asigura iubirea intre oricine, intre toti oamenii, indiferent de convingerile lor, de diferentele dintre ei. Deci, caracterul epocal al vremurilor pe care le traim sta in faptul ca impreuna-lucrarea intre Stiinta si Religie ce are loc in lumina lui Hristos (prin comuniunea dintre darul Cunostintei si darul Bunei Credinte) este parte inseparabila a iubirii si intelegerii intre oameni. De aceea, miza dialogului dintre Stiiinta si Religie nu este numai una epistemologica si gnoseologica, ci mai ales una ontologica, intrucat calitatea duhovnicesc-lumeasca a vietii pe care o traim astazi depinde si de impreuna-lucrarea, in Hristos, dintre Stiinta si Religie.
---------------------------------------------------------------------------------------------
| - Costea MUNTEANU |
Referinte bibliografice
|
- Pr. Petre Comsa, Cunoasterea lui Dumnezeu la Sfantul Vasile cel Mare, Editura ASA, Bucuresti, 2003.<.br>
- Parintele Galeriu, Talcuiri la mari praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Editura Anastasia, Bucuresti, 2001. |
| |
| sus |
|
