DE LA SARACIA CU DUHUL LA LUMINA CEA NEINSERATA

 
 

           Numai un fericit poate tâlcui "Fericirile" lui Hristos din Predica de pe Munte asemenea părintelui Galeriu. Cunoaştem foarte mulţi "Cele nouă Fericiri" spuse de Mântuitorul Hristos şi, în mare, ştim şi înţelesul lor. Însă, în mod obişnuit ne oprim la un înţeles sărac, lipsit de adâncimea unei cugetări creştine izvorâte din viaţă. Numai viaţa în Hristos tălmăceşte prin însăşi trăirea ei fericirea.

           Fericiţi cu adevărat au fost sfinţii care l-au căutat pe Hristos toată viaţa şi toată viaţa lor a fost o căutare a Lui tocmai pentru că El i-a găsit mai întâi! Fericirea autentică vine din lumină şi numai lumina dumnezeiască poate inunda cu adevărat inima omului pentru a izvorî de acolo înspre lume. Dar, ce este fericirea? "Este o stare de împlinire continuă a fiinţei noastre. Această împlinire o dobândeşte creştinul vieţuind după voia lui Dumnezeu …" Este un paradox, însă nu trebuie să ne mirăm întrucât creştinismul conţine un număr mare de paradoxuri pentru un om "normal". Nu trebuie să amintim decât de unitatea în fiinţă a Celor Trei Persoane ale Dumnezeirii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; sau de Dumnezeul care îşi dă viaţa pentru mântuirea lumii şi exemplele ar putea continua. Pe lângă acestea şi multe altele, Hristos mai exprimă o sumă de paradoxuri, mai exact nouă, în "Cele Nouă Fericiri" din "Predica de pe munte". Pentru noi cei care ne imaginăm o fericire susţinută de latura materială a existenţei în mod exclusiv, Fericirile şi tâlcuirile părintelui Galeriu la acestea ar trebui să fie motiv temeinic de schimbare a opticii. Trebuie se ne vedem viaţa în lumina credinţei, pornind de la "sărăcia cu duhul", ori aceasta implică ceea ce Părinţii numesc metanoia, o schimbare a minţii şi a viziunii asupra vieţii. "Pocăinţa, metanoia, în înţelesul ei adevărat, înseamnă schimbarea gândirii, înnoirea gândirii, a vieţii înseşi. Fericirea propovăduită de Mântuitorul cere pentru realizarea ei o asemenea schimbare". În cazul acesta ceea ce reprezintă paradox pentru omul dezrădăcinat de Biserică, va fi firesc pentru cel care îşi supune întreaga fiinţă de bunăvoie Domnului.

           A fi sărac cu duhul

           Prima "condiţie" pe care o cere Mântuitorul Hristos pentru dobândirea bucuriei veşnice întru El este sărăcia cu duhul. Aceasta a reprezentat piatră de poticnire pentru multe minţi, ceea ce a făcut să se creadă că Hristos cere celor care cred în el să fie săraci cu mintea, adică, pur şi simplu proşti. Ori tocmai aici stă sărăcia minţii în înţelegerea precară, lipsită de autenticitate, a cuvintelor lui Hristos. Punând această stare ca o condiţie pentru dobândirea mântuirii, Hristos descoperă deodată sensuri adânci, deosebite şi nebănuite ale sărăciei cu duhul. Sărăcia cu duhul este înţeleasă foarte frumos de părintele Galeriu ca "sărăcie conştientă de sine în faţa nesfârşitei bogăţii a lui Dumnezeu şi a creaţiei". Şi mai spunea părintele Galeriu continuând tâlcuirea, că în această sărăcie omul este de fapt conştient că nu are de oferit lui Dumnezeu decât păcatele sale. Omul, în relaţia sa cu Dumnezeu nu poate decât să recunoască smerit că primeşte "din plinătatea Lui, har peste har" oferind în neputinţa sa, spre curăţire, un suflet plin de păcate. Un alt sens pe care îl aduce la suprafaţă părintele, plecând de la tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, este smerenia. Numai omul smerit, lipsit de slavă deşartă, poate să îşi supună voinţa lui Dumnezeu pentru ca El, aşa cum ştie, să îi ofere mântuirea ca dar sacru de nepreţuit. "Aşa au înţeles Sfinţii Părinţi această Fericire. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: <<Mie mi se pare că Cuvântul a numit sărăcia duhului smerita cugetare de bunăvoie>> …La fel Sfântul Ioan Gură de Aur înţelege pe: <<săracii cu duhul drept cei smeriţi de bună voie, adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, păcat prin care s-au pierdut îngerii cei răi şi primii oameni".

           Transcenderea spaţiului şi a timpului prin …smerenie

           Părintele Galeriu tâlcuieşte "Muntele Fericirilor" urcând treaptă cu treaptă spre restabilirea ontologică a chipului ştirbit prin păcat şi prin îndepărtarea de Dumnezeu. Ar fi prea mult să trecem prin fiecare fericire şi nu este aici locul, însă trebuie spus că fiecare fericire are un înţeles adânc, iar Hristos urcă prin fericiri către unica fericire, pornind de la sărăcia cu duhul. De ce este nevoie să fi smerit pentru a te mântui? În primul rând pentru că nu poţi primi altfel darurile dumnezeieşti decât recunoscând că nu poţi decât să primeşti. "Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti ca şi cum nu l-ai fi primit?" Tot binele pe care îl avem este un dar dumnezeiesc şi cel care recunoaşte acest dar ca pe o binecuvântare îşi oferă viaţa ca dar, în chip euharistic lui Dumnezeu.
Indiscutabil, smerenia este o virtute esenţială, iar actualitatea ei este incontestabilă. Dacă smerenia autentică în duhul lui Hristos ar "birui" minţile noastre în mod sigur altfel ar fi trataţi cei de lângă noi. Însă, m-am oprit asupra primei fericiri şi pentru că pornind de la aceasta se poate face o legătură frumoasă cu alte două realităţi duhovniceşti dragi părintelui: cununia făpturii umane cu Creatorul şi vederea luminii dumenzeieşti prin transcenderea luminii fizice şi a celei raţionale.

           Logodirea cu Lumina

           De când l-a aşezat în Eden, Dumnezeu l-a chemat pe om la nuntă tainică în Împărăţia Sa. Chemarea se menţine în continuare, însă de data aceasta omul trebuie să mai depăşească o limită, şi anume cea impusă de păcat. Aceasta este Evanghelia, iar "glasul celui ce strigă în pustie" poate fi şi glasul lui Hristos Cel ce aduce Vestea mântuirii şi o împlineşte, pustiul nefiind altul decât locul cel tainic al inimii. Însă Hristos nu încetează să cheme. "Aici este întreg misterul existenţei, întreaga taină a vocaţiei umane. Dacă omul este conştiinţa universului, omul este între Creator şi Făptură, veriga de legătură, inelul. Inelul sfânt al acestei logodne, al acestei cununii divine". Omul este inel – extraordinară semnificaţie a acestei comparaţii, întrucât inelul simbolizează în primul rând veşnicia, iar omul logodeşte creaţia cu Ziditorul. Însă pentru a face aceasta omul însuşi trebuie să îşi împlinească menirea şi să se logodească el însuşi cu Hristos pentru că nu poate decât în Hristos să contemple curat făpturile şi să le ofere ca jertfă Celui Căruia îi aparţin de fapt. Prin urcuş, omul se uneşte neîntrerupt cu Dumnezeu Care, aşa cum este dragoste desăvârşită este şi Lumină. Şi cine putea să vorbească despre Iubire ca Lumină neînserată decât Apostolul Iubirii care spune atât de frumos că "Dumnezeu este lumină şi că întru El nu-i nici un întuneric".

           Am pornit de la o stare a omului, sărăcia cu duhul, fără de care unirea tainică cu Dumnezeu nu poate fi concepută. Pentru a ajunge sus trebuie mai întâi să sfredeleşti în adâncul inimii pentru a scoate de acolo mizeria şi a primi lumina lui Hristos. Cobori în inimă ca să urci. Şi urci prin porunci împlinindu-le, te bucuri trăind fericirile şi toate le faci în nădejdea fericirii unice de a-l vedea neîncetat pe Hristos. Viaţa însăşi este un urcuş şi Părintele Galeriu vorbeşte atât de frumos despre un urcuş în lumină, în deplin acord cu Părinţii Bisericii care şi ei "vorbesc despre realitatea a trei lumini:

  1. Lumina fizică, sensibilă, a soarelui şi a electricităţii produse de om, pe care o percepem cu ochii fireşti şi ne privim unii pe alţii, ca şi toate lucrurile;
  2. Lumina inteligenţei, intelectuală, care ajută la arătarea adevărului, dezvăluie adevărul lucrurilor, raţiunile, rosturile lor; pe aceasta o percepem cu mintea. Amândouă aceste lumini sunt create, ne vin din lumea creată, şi, limitându-ne doar la ele, rămânem în lumea creată, trecătoare, muritoare …
  3. Mai presus însă de aceste două lumini e Lumina cea de la Dumnezeu; adică din însuşi <<Izvorul vieţii>> - precum spune Psalmistul: <<întru lumina Ta vom vedea lumină>> - ni se împărtăşeşte lumina cea preamărită în imnele sfinte ale Învierii drept <<Lumina cea fără de ani>>, cea <<pururea fiitoare>>, <<cea veşnică>>, din care ne împărtăşim cu veşnicia."

           Lăsându-ne raţiunea inundată de lumina dumnezeiască nu avem cum să nu realizăm că sărăcia cu duhul a făpturii umane nu este decât o realitate care se cere conştientizată. Avem multe de primit şi nimic de pierdut în dăruire. Nu este o mare minune ca celui ce se ştie pe sine sărac să i se dăruiască Dumnezeu, Cel ce este Lumina cea neînserată, spre logodire veşnică?

           Descoperirea adâncului inimi şi urcuşul făpturii – unele dintre cele mai frumoase raţiuni de a exista, ale făpturii umane. Omul – adâncul care cheamă Adâncul spre neîncetata bucurie a iubirii veşnice.

 

--------------------------------------------------------------------------------------------

sus
----------------------------------------------------
Sursa: http://www.romfest.org

 
 

 
Motto:
 

"Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:

1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu
2. prin operele lui
3. si prin urmasi: fii sau ucenici. "

 
Parintele Galeriu
 
 
 
 
 
           Rezolutia recomandata: 1024 by 768 pixels sau mai mare
           Site-ul a fost testat in Internet Explorer 6.0, Mozilla FireFox 1.5.0.4, Opera 8.54
           Copyright © ucenic.go.ro
           Toate drepturile rezervate
           Pozele Parintelui Galeriu si articolele care apar pe site apartin proprietarilor de drept. Site-ul www.ucenic.go.ro nu isi asuma nici un drept fata de
           respectivele poze sau articole.