"Marele scandal al secolului XIX este că Biserica a pierdut clasa muncitoare". Aceste cuvinte, aparţinând abatelui Cardijn, rezumă una din dilemele majore ale bisericii creştine şi anume atitudinea faţă de marile transformări sociale produse în epoca modernă, care au bulversat radical ordinea instituită de secole. Asimilarea noilor realităţi nu a fost deloc uşoară din partea bisericii, care a manifestat continuu rezerve faţă de societatea pe cale de a se naşte, datorită rolului marginal care era rezervat religiei şi bisericii. Din partea cealaltă, biserica era percepută drept un stâlp al aşa-numitului "Vechi Regim", partizană a unei ordini tiranice, care ucide sensul şi semnificaţia libertăţii. De aceea, noile curente ideologice, care au pus accentul pe problemele sociale, au insistat, mai mult sau mai puţin, pe ideea că una din condiţiile obţinerii libertăţii este emanciparea de sub tutela bisericii, a religiei în general, care oferă o reprezentare falsă (falsificată) a asupra lumii şi a vieţii, fiind necesar să se adopte o atitudine raţionalistă, scientistă, faţă de problemele umanităţii. Solidaritatea dintre problemele sociale şi confruntarea ştiinţă – credinţă va fi subliniată de diverşi ideologi, mergând, în cazul marxism – leninismului, până la afirmarea unei legături de directă cauzalitate între combaterea religiei şi emanciparea omului. Dacă în programul Partidului Social – Democrat din Germania, elaborat de Karl Kautsky se spunea: "Partidul nostru consideră religia drept o chestiune particulară; pentru noi ca social democraţi, pentru noi ca partid, religia este o chestiune particulară", în cazul curentului ideologic dezvoltat pe linia Marx, Engels şi Lenin se afirma că religia este o chestiune particulară numai în raport cu statul, dar nu şi în raport cu partidul proletariatului. Partidul Comunist nu putea să aibă o atitudine indiferentă faţă de religie; el trebuia să ducă o luptă ideologică împotriva concepţiei religioase despre lume.

           În societatea comunistă religia nu-şi avea sensul. În primul rând pentru că era plină de contradicţii şi de falsificări pe care ştiinţa modernă le-a demontat punct cu punct. Hypatia, Miguel Servet, Galileo Galilei, Giordano Bruno şi alte victime ale limitelor inerente oricărui timp istoric au devenit martirii unei contrabiserici, cea a iluminaţilor, a celor care propovăduiesc adevărul integral, bolşevicii devenind cei mai credincioşi slujitori ai acestuia.

           Dacă fundamentele teoretice ale creştinismului sunt şubrede, nu se poate găsi ceva pozitiv nici în diversele practici pe care acesta le impune. În primul rând, este negată posibilitatea "transformării conştiente, revoluţionare, a societăţii", prin inducerea unei atitudini de pasivism, prin raportarea permanentă la voinţa divină. Făgăduind fericirea veşnică dincolo de moarte, creştinismul îi bate pe oameni, zic ideologii comunişti, de la căutarea fericirii pe acest pământ. Religia dăunează pentru că predică individualismul, "cultivă psihologia de mic proprietar". Mai mult, religia cultivă naţionalismul şi separatismul. Prin urmare, "nu există nici un domeniu al vieţii sociale în care religia să nu joace un rol negativ", iar încercările unora de a arăta că religia şi comunismul sunt compatibile, că "puterea sovietică şi partidul comunist ar înfăptui idealurile creştinismului", este un fapt care trebuie respins deoarece "comunismul şi religia, principiile lor, scopurile lor, sarcinile lor, morala lor sunt absolut opuse şi de neîmpăcat". Legăturile care s-au făcut între idealurile creştinismului primar şi cele comuniste au fost negate cu vehemenţă, iar curente de gândire precum "socialismul creştin" de la jumătatea secolului XIX şi "creştinismul social", dezvoltat la începutul veacului XX, erau calificate drept "agheasma cu care popa sfinţeşte necazul aristocratului".

           Cu toate acuzele aduse de ateii comunişti, curentul de gândire care punea accentul pe un dialog între religia creştină şi problemele sociale contemporane, pe credinţa că parabolele Mântuitorului oferă multe răspunsuri dilemelor cu care se confruntă omul modern, a cunoscut o dezvoltare excepţională, în ciuda unui drum sinuos şi nelipsit de frământări. Nume precum F. Lamennais, F. Maurice, Ch. Kingsley sau J. Ludlow sunt printre cele mai cunoscute între cele care operează o transformare radicală în traiectul gândirii sociale creştine, anume de la accentul pus pe ideea de status, de ordine imuabilă, la promovarea unei concepţii "revoluţionare", în care se insistă pe ideile de libertate, frăţie şi egalitate pe care le regăsim în cuprinsul Noului Testament. De aceea, biserica trebuia să fie atentă la revendicările oamenilor muncii, la dreptul lor la un salariu decent, la limitarea numărului de ore de muncă, etc. Publicarea de către papa Leon al XIII – lea a enciclicei "Rerum novarum" (1891), în care se vorbeşte deschis despre asigurarea unui minim de trai, de ocrotirea muncii femeilor, reducerea zilei de muncă. Enciclica este un atac la adresa capitalismului liberal, văzut în continuare de biserică în acelaşi rând cu comunismul ateu. Cu toată această apropiere forţată, fondul problemei era în mare parte corect, prin afirmarea clară a ideii că societatea este subordonată în capitalism ideii de profit, fapt care orientează omenirea spre idealuri prea "materialiste" şi împiedică o adevărată armonie socială. Aceasta poate fi realizată prin asumarea de către societate a valorilor creştine, printre care la loc de cinste se află filantropia.

           Impunerea regimurilor de tip totalitarist în Europa şi declanşarea celui de-al doilea război mondial a făcut ca problema rolului creştinismului în viaţa bătrânului continent să devină mai actuală ca oricând. Unul dintre cei mai de seamă gânditori, care s-a aplecat în mod special asupra acestor probleme, este neotomistul Jacques Maritain. Refugiat în America, acesta redactează o mică lucrare ale cărei exemplare vor fi paraşutate deasupra Franţei. Aceasta se intitula "Creştinism şi democraţie" şi căuta să arate că există o a treia cale între comunism, "care voia să-l alunge pe Dumnezeu, şi fascism, care voia să-l aservească şi să-l înregimenteze, a corupt religia din suflete şi a decreştinizat Biserica însăşi". Soluţia problemelor sociale este democraţia, dar o democraţie care să îşi asume idealurile creştine. Maritain este convins că "în principiul său esenţial această formă şi acest ideal de viaţă comună pe care îl numim democraţie vine din inspiraţia evanghelică şi nu poate subzista fără ea". Apropiat de tendinţele gândirii de tip personalist, Maritain este un apărător entuziast al ideii de respectare a demnităţii şi a drepturilor persoanei, fiind convins că Iisus Hristos a oferit, prin cuvintele sale, Cheia adevăratei libertăţi şi demnităţi a persoanei: "Creştinismul a proclamat că acolo unde este dragoste şi caritate, Dumnezeu este şi că depinde de noi să facem din fiecare aproapele nostru, iubindu-l ca pe noi înşine pentru el într-o anumită manieră. Hristos i-a ocărât pe cei bogaţi şi pe farisei, el a promis săracilor şi celor care suferă persecuţii pentru dreptate că a lor va fi împărăţia cerurilor, celor care plâng că se vor mângâia, celor care sunt flămânzi şi însetaţi de dreptate că ei se vor sătura, celor milostivi că se vor milui, celor cu inima curată că vor vedea pe Dumnezeu, celor făcători de pace că se vor chema fii lui Dumnezeu". Aceste idei, deşi uneori li s-a uitat sursa, au continuat să modeleze conştiinţa laică, care "a înţeles dignitatea persoanei umane şi a înţeles că persoana, făcând totodată parte din stat, transcede Statul prin misterul inviolabil al libertăţii sale spirituale şi prin vocaţia sa spre valorile absolute".

           Considerând democraţia drept cel mai dezirabil sistem politic în raport cu creştinismul, Maritain atinge o chestiune extrem de sensibilă, cea a raportului dintre politică şi religie. El arată că "nici creştinismul nici credinţa creştină nu trebuie să fie înfeudate nici uneia dintre formele politice oricare ar fi ea…Aceasta rezultă din distincţia fundamentală introdusă de către Hristos între lucrurile care sunt ale lui Cezar şi lucrurile care sunt ale lui Dumnezeu…Poţi să fii creştin şi să te mântuieşti militând pentru nu importă ce regim politic, cu condiţia, totuşi, ca el să nu ofenseze legea naturală şi legea lui Dumnezeu…ceea ce importă vieţii politice a lumii şi soluţionării crizei civilizaţiei nu este nicidecum de a pretinde: creştinismul va fi legat de democraţie şi credinţa creştină îl obligă pe fiecare credincios să fie democrat; este a constata că democraţia este legată de creştinism şi că direcţia democraţiei s-a ivit în istoria umană ca o manifestare temporală a inspiraţiei evanghelice", fiind vorba de creştinism "ca ferment al vieţii sociale şi politice a popoarelor".

           Aceste nuanţe sunt cele care fac ca lucrarea lui filosofului neotomist să-şi păstreze o certă valoare şi la cei peste 60 de ani trecuţi de la redactarea ei şi ne permite să atragem atenţia asupra pericolelor la care este supus "creştinismul social", dintre care cel mai importantă este dat de pierderea dimensiunii duhovniceşti a religiei lui Hristos, care nu mai are drept scop îndumnezeirea omului, ci eşuează într-o searbădă asistenţă socială, o filantropie devenită automatism, şi cultivarea unor tot mai lipsite de duh creştin "drepturi ale omului". Deşi scrisă cu inteligenţă, cartea lui Maritain este departe de a fi convingătoare în demonstrarea legăturilor dintre creştinism şi democraţie, după cum la fel de şubrede sunt apropierile făcute între religia lui Hristos şi rânduielile medievale, sau la fel de legitime. Francez, deci republican, Maritain se simte că este mai aproape de acest sistem politic. În România interbelică, monarhie constituţională, teologii demonstrau că acesta ar fi sistemul cel mai potrivit, conform rânduielilor creştine. Creştinismul transcede inevitabil toate determinaţiile lumeşti, situându-se într-un plan unde libertatea şi supunerea, pasiunea şi înfrânarea se îngemănează într-o sinteză superioară. Omul devine liber dacă stăpâneşte patimile şi se supune voinţei divine, tinzând către "chipul nemuritor al lui Dumnezeu", de care atât de frumos vorbea părintele Stăniloae. Aceasta nu înseamnă însă neglijarea problemelor sociale. "Fermentul creştin" va fi mereu treaz la tot ceea ce ar putea aduce atingere demnităţii umane.

           Deşi a fost acuzată că pune prea mult accentul pe latura mistică şi neglijează aspectele sociale, Biserica Ortodoxă Română a manifestat, cel puţin în perioada interbelică, un interes ridicat faţă de problemele "creştinismului social", interogaţiile asupra rolului religiei, bisericii sau preotului în societate fiind numeroase iar răspunsurile diverse, unele dintre ele demne de a fi consemnate în antologii europene asupra chestiunii. Nu este locul să insistăm aici asupra tuturor aspectelor ridicate de "creştinismul social" de la noi. Ne vom mulţumi să amintim un articol, extrem de interesant, aparţinând lui Dumitru Spânu, datând din 1929 şi intitulat Socialismul în marginile moralei creştine.

           Autorul priveşte cu simpatie ideile socialiste, însă le reproşează spiritul materialist, datorat epocii în care au apărut (începutul secolului XIX). Evoluţia istorică a arătat caducitatea separaţiei dintre credinţă şi socialism, fiind imperios necesară împăcarea dintre cele două viziuni. "După autorii aceştia (socialişti), afirmă Spânu, Hristos n-a fost decât un revoluţionar proletar. Şi biserica veacurilor de început cultiva spiritul comunist, aşa că învăţătura creştină modernă este o denaturare a credinţei originale". Autorul român arată însă că "creştinii primari au primit pe robi şi oameni liberi, dar nu a trecut la un plan de rezolvare a problemelor epocii, fie paşnic, fie prin forţă. Sf. Scriptură recunoaşte forţa pentru menţinerea ordinii sociale date, dar arma înfăptuirii legii creştine este pentru toate timpurile dragostea, care învinge de fiecare dată forţa şi teroarea. Nici pretinsul comunism al Părinţilor Bisericii nu este altceva decât afirmarea constantă a dreptului la viaţă al tuturora, şi a celor lipsiţi şi a celor neputincioşi". Încercarea de asimilare a gândirii creştine nu este altceva, consideră Spânu, decât afirmarea implicită a creştinismului ca o forţă vitală pentru realizarea adevăratului ideal social. "Scopul ultim al socialismului este de fapt un cerc concentric cu cercul idealului pământesc al creştinismului".

           "Într-un glas cu creştinismul, socialismul dezaprobă şi condamnă abuzul de libertate, concurenţa neloială în goană după avere, cămătăria, stoarcerea, risipa şi luxul…dar creştinismul este absolut superior socialismului; cel dintâi se bazează pe iubire, cel de-al doilea pe ură, lupta de clasă. Ce este bun în socialism ca intenţie, găsim de mult în creştinism ca intenţie şi practică. Drumul de până acum al socialismului s-a încurcat pe terenuri imposibile, nu rămâne decât calea mai pe înconjur, anevoioasă şi ea, dar sigură a moralei creştine pentru scăpare".
Dacă Spânu polemizează cu reprezentanţii socialismului "clasic", în 1945, un tânăr preot prahovean avea curajul să pună în discuţie la modul deschis, de pe poziţiile creştinismului social, câteva dintre dogmele fundamentale în domeniul religiei a bolşevicilor care invadaseră ţara. Tânărul se numea Constantin Galeriu.
Părintele Galeriu era membru al Uniunii Preoţilor Democraţi. Nu trebuie blamat pentru aceasta. Utilizarea acestei organizaţii ca un instrument de bolşevizare se va face treptat. Iniţial, mulţi dintre preoţi au aderat purtaţi de convingeri similare cu cele ale lui Maritain. Era timpul democraţiei, celelalte forme de guvernare fiind considerate caduce. În plus, puterile victorioase se prezentau pe ele însele drept reprezentante ale democraţiei, iar URSS a căutat să joace un timp acest rol în ţările care, ulterior vor deveni sateliţi ai Moscovei. Că lucrurile se vor lămuri foarte repede, aceasta este altă chestiune. Pe moment există o efervescenţă, o căutare al drumului pe care trebuie să-l apuce societatea românească şi, în particular, biserica.

           În acest spirit, Constantin Galeriu va publica în 1945 o broşură de 32 de pagini, intitulată "Misiunea noastră", referindu-se la preoţi şi biserică. În puţine rânduri, el atacă concepţia bolşevică despre raporturile dintre religie şi ştiinţă şi despre rolul social al creştinismului. Dovedind cunoştinţe ştiinţifice deosebite, din domenii diverse, de la fizica atomică la biologie, părintele Galeriu combate materialismul comunist, căutând să demonstreze prezenţa spiritului în natură. În consecinţă, contradicţia dintre ştiinţă şi religie devenea caducă, iar combaterea celei de-a doua nu-şi mai avea sensul. Mergând mai departe pe firul raţionamentului, tânărul preot ajungea la rolul social pe care trebuie să îl joace creştinismul. La fel ca şi Dumitru Spânu, părintele Galeriu apreciază eforturile socialismului de a realiza fericirea oamenilor, subliniind însă limitele ideii de fericire în concepţia socialistă. El spune că "fericirea adevărată nu stă într-o senzaţie trupească, ci într-o nobilă delectare spirituală. Dacă oamenii nu ar fi mai buni, cinstiţi, iubitori, drepţi, morali cu alte cuvinte, nu se poate vorbi de fericirea lumii. Aveţi (oamenii politici) datoria de a preface omenirea, din păcătoasă, într-o lume spiritualizată. Aceasta n-o puteţi face decât prin biserică, religie, morală, pe care vreţi să le ignoraţi. Iar dacă acceptaţi domnia spiritului, atunci cu ea vine un alt adagiu: existenţa lui Dumnezeu şi apoi nemurirea sufletului".

--------------------------------------------------------------------------------------------

sus
------------------------------------------------------
Sursa: http://www.romfest.org

"Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:

1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu
2. prin operele lui
3. si prin urmasi: fii sau ucenici. "