"Grauntele de griu, cind cade pe pamint, de nu va muri, ramine singur; iar daca va muri, aduce multa roada" (Ioan XII, 24). Grauntele de griu in moartea lui aducatoare de rod este icoana a jertfei. Caci moartea lui nu e moarte, nu e nimicire, ci mistuire si trecere intr-o viata noua, mai bogata, rodind "unul o suta, altul saizeci, altul treizeci" (Mat. XIII, 23). Brazda, mormintul bobului de griu, e noaptea lui de Paste.
Si daca bobul de griu nu moare, daca nu se mistuie pe sine pentru o noua viata ci ramine in sine si pentru sine, rodi-va el vreodata alta viata?
Atunci intelegem de ce Iisus a zis indata dupa acest cuvint: "Cel ce-si iubeste viata o va pierde... Si cel ce renunta la viata lui, in lumea aceasta, o va pastra pentru viata vesnica" (Ioan XII, 25). Aceasta este legea vietii: si acum si in eternitate se naste din jertfa. Asa se naste orice viata, din sacrificiul alteia si traieste jertfindu-se.
Aceasta este viata lui Iisus: Jertfa. Jertfa totala, neincetata. De aceea El a si putut spune: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba..." (Ioana X, 10). - Pentru ca El, viata Lui infinita, nu o traieste pentru Sine, ci o ofera si devine roditoare de viata nesfirsita, in Biserica Lui.
Rostind chemarea: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine..." (Marcu VIII, 34), Domnul ne invata aici tocmai aceasta cale si taina a jertfei spre viata. Cercetatorii au observat ca acest cuvint - "sa se lepede de sine" este unic in literatura mondiala. Nu l-a rostit nimeni pina la Iisus. In lumea noastra marcata de iubirea de sine, izvor al pacatului si al mortii, Iisus a adus lepadarea de sine, starea de jertfa, izvor al vietii, al invierii. Si in aceasta a si adus mintuirea noastra, viata.
Iisus vine, aduce cu Sine acest mod de viata "lepadarea de sine", starea de jertfa, de la Izvor, de la Dumnezeire; din viata si modul dumnezeiesc de viata al Prea Sfintei Treimi. Asa se vietuieste in Dumnezeu. "Persoanele dumnezeiesti nu se afirma prin Ele Insele, ci una da marturie pentru cealalta" (V. Lossky). - Fiecare traieste in si pentru alta... Tatal da marturie pentru Fiul. - "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in care am binevoit..." (Mat. VII, 5). Fiul nu traieste in Sine si pentru Sine, ci in Tatal, precum si marturiseste: "Eu sunt intru Tatal Meu si Tatal intru Mine..." (Ioan XIV, 11). Iar Duhul Sfint este deopotriva: si marturia si slava si bucuria Tatalui si a Fiului. Caci in Duhul exclamam: "Avva! Parinte !" (Rom. VIII, 15). In Duhul preamarim: "Domn este Iisus" (I Cor. XII, 3). Aceasta este legea de viata a Prea Sfintei Treimi. Acolo nu este iubire de sine, nu este egocentrism; acolo centrul este Noi, acolo centrul este iubirea si asa "Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV), si viata nesfirsita.
Si de acolo, Fiul lui Dumnezeu vine in lume cu legea de viata a Prea Sfintei Treimi; cu legea iubirii, a lepadarii de sine, a jertfei de sine. El zice: "...De la Mine Insumi nu fac nimic, ci precum M-a invatat Tatal asa vorbesc. Si Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lasat singur, fiindca Eu fac pururea cele placute Lui... spun ceea ce am vazut la Tatal Meu..." (Ioan VIII, 28, 29, 38). Vine in lume cu iubirea dumnezeiasca.
Intreaga viata a Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum ni s-a descoperit si aratat in lume ste jertfirea de sine. Din momentul insusi, al venirii in lume, al pogoririi la noi. Caci, "Dumnezeu fiind in chip... S-a golit pe Sine, chip de rob luand, facindu-se asemenea oamenilor... S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-se pina la moarte, si inca moarte pe cruce" (Fil. II, 6-8). In aceste citeva cuvinte Apostolul infatiseaza intreaga calea crucii, jertfei Domnului, de la intrupare pina la dimineata invierii. - Cale a renuntarii la Sine, a smereniei si a unirii cu noi.
Si Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan vede "Mielul jertfit de la intemeierea lumii" (Apoc. XIII, 8). Aceasta vrea sa ne spuna, pe de o parte, ca la temelia lumii sta jertfa, ca lumea s-a nascut din jertfa; pe de alta parte, ca Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos vine in lume in stare de jertfa.
In aceasta stare de jertfa, de iubire, de lepadare de Sine pentru noi, El a petrecut cu noi, si ramine etern asa. Nici nu poate fi altfel!
Este de ajuns sa ne gindim numai la faptul ca Iisus Hristos fiind Dumnezeu si om in acelasi timp, Dumnezeu Atotputernic, biruitor al mortii, totusi El n-a folosit niciodata puterea Sa dumnezeiasca pentru El. El n-a primit ispita demonului cind, dupa patruzeci de zile de post, flaminzind i-a auzit glasul: "Daca esti Fiului lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se face piini." (Mat. IV, 3). El n-a acceptat, tot in virtutea lepadarii de sine, nici celelalte ispite ale demonului: sa faca minuni in favoarea Sa (Mat. IV, 7-18). Nu le-ar fi acceptat si pentru ca erau ispite, dar mai profund si mai ales, pentru ca nu erau in armonie cu legea de viata a Dumnezeirii, care nu este iubire de sine, ci lepadare de sine. - Cind Fariseii Ii cer semne, minuni, Domnul rapunde ca - nu li se va da alt semn "decit numai semnul lui Iona". (Mat. XVII, 4), deci, crucea iubirii si invierii. De aceea si Apostolul a spus: "...Mai mare decit orice dar este dragostea" (I Cor. XIII, 13).
Hristos este totul - iubire jertfelnica, si puterea Sa dumnezeiasca a intrebuintat-o pentru altul, oferindu-o, transformindu-o integral in slujirea vietii semenilor. - Ce este de altfel iubirea, daca nu a-ti avea viata in celalalt; a trai pentru celalalt. A cunoaste ca atunci iubesti cu adevarat, cind cel iubit este salvat prin viata ta, traieste prin iubirea si viata ta, creste si se implineste prin iubirea si viata ta.
Asa traieste Hristos. El exista pentru altul, pentru noi, dumnezeieste. Si traind, iubind dumnezeieste vindeca, salveaza de la moarte, de viata, mintuieste. Toate zilele Domnului petrecute printre noi, sunt pline numai de asemenea fapte, de binefaceri. Intru aceasta isi afla El si bucuria Sa. Intru aceasta ne spune ca si noi putem afla bucurie deplina. Leaga bucuria noastra de bucuria Lui dumnezeiasca in iubire: "Daca paziti poruncile Mele, veti ramine intru iubirea Mea, dupa cum si Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si ramin intru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea sa fie in voi si ca bucuria voastra sa fie deplina." (Ioan XV, 9-10).
Putea fi vreo bucurie mai mare decit aceea sa arate si sa poata incredinta trimisilor Profetului care-L botezase, aceste mesaj: "...Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: orbii capata vederea si schiopii umbla, leprosii se curatesc si surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se bineveste" (Mat. XI, 4-5). - Intr-adevar, in iubirea care daruieste si salveaza este bucuria, este fericirea, este sensul vietii. Si numai Hristos a putut rosti in toata plinatatea lui, acest cuvint: "Mai fericit este a da decit a lua" (Fapte XX, 35).
Actul supremei daruiri jertfelnice este crucea. Este actul unei pliniri finale, cind Domnul "Isi da viata rascumparare pentru multi" (Mat. XX, 28), pentru toti cei care vor sa o primeasca. Dar, chiar in acest moment suprem, mintuitor, Iisus a fost ispitit sa se "salveze" pe Sine, folosindu-se de Dumnezeire... "Pe altii I-a mintuit, sa se mintuiasca si pe Sine Insusi, daca El este Hristosul, Alesul lui Dumnezeu...
Mintuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi", Ii spune unul dintre rastignitii impreuna cu El (Luca XXIII, 35, 39). - Ce-I cereau Mintuitorului? - Sa foloseasca Dumnezeirea egoist, pentru a se mintui pe Sine, nu pentru a mintui. Ce non-sens! - Dar, Iisus nu coboara de pe cruce tocmai pentru ca este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iubeste dumnezeieste. Si, pentru ca poate transforma orice situatie, chiar acest rau capital, care este moartea, dindu-i un sens pozitiv pentru existenta, in inviere. Aceasta este o cale a Proniei: "Dumnezeu a intors raul nostru in bine", spune Iosif fratilor Sai (Facerea L, 20).
Iar acum pe cruce El, Fiul lui Dumnezeu facut Om, restaureaza in fata Tatalui conditia si starea noastra adevarata, aceea de jertfire, de daruire de sine. Acesta era si omagiul pe care I-l aduce. - Adinc intelegea aceasta Sfintul Ciril al Alexandriei, cind spune, ca "la Tatal nu se poate intra altfel decit in stare de jertfa". - Asa intra Domnul ca Inaintemergator al nostru.
Caci acum Fiul nu se aduce numai pe Sine ca jertfa Tatalui, ci ofera si firea Sa umana, pirga firii noastre. O ofera si o sfinteste. "Ceea ce este oferit e sfintit". Si e sfintita firea deodata: prin jertfa si prin marele dar al invierii; prin oferire si primire, in acest schimb de vieti. Caci, firea umana daruita, deschisa de El Dumnezeirii se umple de darul vietii dumnezeiesti, Invierea.
Sfintul Atanasie cel Mare arata ca Mintuitorul a ales crucea drept cale a jerfirii Sale pentru ca acesta este singurul fel de moarte in care trebuie sa intinzi miinile. Altfel spus, sa sfirsesti imbratisind, "adunind pe fiii lui Dumnezeu cei imprastiati" (Ioan XI, 52). La jertfa Sa Iisus ne uneste si pe noi. Si in El, in Hristos invatam sensul si valoarea iubirii, daruirii, jertfei, invatam firea lucrurilor. - Sfintul Ioan Gura de Aur observa, ca "Dumnezeu voind sa lege pe toti oamenii intre ei, a impus o necesitate atit de mare in lucruri, incit cu folosul aproapelui este legat folosul altuia. Cirmaciul corabiei apara in furtuna, de la inec pe toti; mestesugarul nu cauta doar folosul lui; agricultorul nu seamana numai atit cit ii ajunge lui, si soldatul sta in linia de bataie nu numai a se apara pe sine".
Mai adinc, in daruirea de sine, intelegem adevarul insusi al firii noastre. In obirsia si in geneza noastra, chip al lui Dumnezeu fiind, suntem ziditi din si pentru iubire, pentru comuniune. Intreaga noastra fiinta este facuta conform cu iubirea cu daruire de sine. Prin toate organele sale, trupul este deschidere si reciprocitate cu semenii, cu lumea. Cu ochii nu ma privesc doar pe mine, si indeosebi cu urechile nu ma aud numai pe mine, ci caut fata, cuvintul si gindul celuilalt. Limbajul s-a nascut numai in mediul de comuniune, ca chemare si raspuns intre mine si aproapele. Cuvintul meu e revelatia Cuvintului, iar prin el eu bat la usa aproapelui meu, ca si Cuvintul care spune: "Iata, stau la usa si bat..." (Apoc. III, 2). Pasii mei merg in intimpinarea semenului, bratele mele spre imbratisarea lui. Fiecare organ e fereastra deschisa catre lume, totul este dedicat comuniunii; esential, viata este reciprocitate a daruirii, a jertfei. Iar Iisus este intruparea deplina si transfiguratoare a jertfei de sine.
Si cu cit noi ne hranim mai mult din El, din cuvintele Lui si cuvintele Lui devin in noi "duh si viata" (Ioan VI, 63), din viata Lui: "Cel ce maninca trupul Meu si bea singele Meu ramine intru Mine si Eu intru El... Cel ce Ma maninca pe Mine va trai prin Mine" (Ioan VI, 56-57), cu atit mai mult, viata noastra inradacinata in El prin botez seamana mai mult cu a Lui. Vechea iubire de sine se transfigureaza si in noi in lepadarea de sine, in daruirea de sine. - Parintii adevarati, sotii adevarati, prietenii adevarati o stiu. A inteles-o poporul nostru, cind a vazut in Manastirea Curtea de Arges, rodul jertfei. Inchiderea in egocentrism si moarte se schimba si devine salt in viata. Simti cum in iubire respiri aerul invierii, bucuria, adevarul vietii. Ca seva ce se revarsa din tulpina in mladite, viata si in noi iubirea si legea de viata care vine de la Tatal prin Fiul in Duhul Sfint, in Biserica, in noi. - "Precum M-a iubit pe Mine Tatal, asa v-am iubit si Eu pe voi; ramineti intru iubirea Mea... Aceasta este porunca Mea: Sa va iubiti unul pe altul precum v-am iubit Eu" (Ioan XV, 9, 12).
sus
|
