Revelatia divina numeste Biserica: “Mama” (Apoc.12, 1-5; 22, 17-20). [1]

            Biserica Ortodoxa este cu adevarat Mama noastra, pentru ca ea a ramas de-a lungul veacurilor desavârsit credincioasa Mirelui ei - Iisus Hristos. Credinciosia fata de Mire este conditia fundamentala atât pentru pastrarea numelui ei de “mireasa”, cât si pentru înfierea noastra harica de Tatal prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Sfintenia ei e chezasia vocatiei si împlinirii noastre. Sfântul Apostol Pavel aduce marturie în acest sens: “va râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru ca v-am logodit unui singur barbat, ca sa va înfatisez lui Hristos fecioara neprihanita” (II Corinteni 11, 2). Neprihanirea este calitatea esentiala a ”Miresei”; iar necredinciosia ei fata de Hristos, caderile, erorile Bisericii în istorie devin, precum se stie, o tragedie pentru ea, pentru fiii ei, pentru umanitate si duc spre cea mai grava criza spirituala, slabind deodata - constiinta paternitatii noastre divine prin Hristos, a maternitatii duhovnicesti a Bisericii si a fraternitatii umane în general.

            Noi credem si marturisim ca Sfânta Biserica Ortodoxa a ramas neclintita în aceasta credinciosie divina, precum spune Apostolul, ca: “stâlp si temelie a adevarului” (I Tim 3,15). Ea a pastrat în numele ei de “ortodoxa” - “dreapta credinta”, semnul vazut si mereu marturisitor al însusirii în plinatate a adevarului revelat, fara a-l stirbi în vreun fel; nici n-a adaugat, nici n-a scazut nimic din darul si lumina Revelatiei dumnezeiesti, iar constiinta unei reale înfieri divine ne-o da numai aceasta încredintare.

*
*        *

            Se cuvine spus ca a deveni “fiu al lui Dumnezeu dupa har” este pentru om darul divin suprem. Comunicând cu omul “de la persoana la persoana”, Dumnezeu S-a descoperit din adâncul de taina, dintru început ca Tata. De aceea numele si titlul prin care Fiul lui Dumnezeu devenit om ne-a învatat sa-L invocam în rugaciunea suprema este “Tatal nostru”. Si, calauziti în cercetarea lor de Duhul Adevarului, istorici ai religiilor consacrati (spre exemplu Mircea Eliade) constata si afirma ca dintru început “rugaciunea cea mai raspândita a omului dintotdeauna se adreseaza Parintelui din ceruri” [2] .

            Vocatia umana la acest mod unic de relatie cu Dumnezeu se întemeiaza pe o marturie fundamentala a Sfintei Scripturi. În însusi  actul creator originar, omul a fost conceput ca faptura menita înfierii divine. Faptul este afirmat în mod hotarât în Revelatie. În acest sens, Dumnezeu a zis: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra” (Fac.1, 26). Precum se cunoaste, Sfântul Vasile cel Mare tâlcuieste acest cuvânt întrebând si raspunzând: “Cui îi spune Dumnezeu: «dupa Chipul Nostru»? Cui altcuiva decât Celui Care este stralucirea slavei si chipul Ipostasului, Care este Chipul Dumnezeului Celui nevazut. Deci propriei Sale Icoane vii, Celui Care a spus: Eu cu Tatal Una suntem! ” [3].

            Ipostasul al doilea al Sfintei Treimi e deodata: Fiul, Chipul si Cuvântul Parintelui ceresc. Si, acelasi Vasile cel Mare tâlcuieste în acest sens: “Prin puterea iluminatoare a Duhului Sfânt, ochii nostri se îndreapta catre frumusetea Chipului Dumnezeului Celui nevazut - adica Fiul - si prin El se înalta la spectacolul rapitor al Arhetipului [4] - adica la Tatal. De aceea a si spus Mântuitorul: “Nimeni nu vine la Tatal Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Ni se dezvaluie în acest text si viziunea si calea înfierii noastre divine.

            Si, de observat, în consens cu aceasta hotarâre, în actul creator Dumnezeu a luat mai întâi “tarâna din pamânt” si zidind, modelând pe om, dupa aceea “a suflat în fata lui suflare de viata, si s-a facut Adam suflet viu” (Fac. 2,7; I Cor.15,45). Or, la fel, într-o a doua nastere a noastra, Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu întrupat, rastignit si înviat - intrând la ucenici, rosteste: “Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe voi...”. Sufla apoi asupra lor si le zice: “Luati Duh Sfânt...” (Ioan 20, 22). Este a doua confirmare a înfierii divine, în har, pe care Sfântul Chiril al Ierusalimului o tâlcuieste învatând: “E a doua oara când Dumnezeu sufla asupra oamenilor, pentru ca suflarea cea dintâi a fost întunecata de pacatele de bunavoie.” [5]

            Aceasta suflare divina de viata, în cea dintâi ca zidire “originara” în Adam, iar în cea de-a doua ca înnoire, ca “nastere din nou” a omului, reprezinta harul divin necreat, insuflat de Acelasi Care a suflat la început harul dumnezeiesc si îndumnezeitor. Har împartasit odata cu crearea sufletului ca vas al “harului propriu Fiintei dumnezeiesti”, precum adânc tâlcuieste Sfântul Grigorie Palama, zicând: “A scos iarasi la iveala Chipul, întrucât Cel Ce a suflat (în ziua Învierii, n.n.) nu e altul decât Cel Ce a suflat la început, si Însusi Acela prin Care s-a dat insuflarea, atunci odata cu sufletul, acum în suflet. [6]

            Numai un asemenea har, energie divina necreata, izvorând din “Slava Firii dumnezeiesti”, a iubirii si vointei Tatalui prin Fiul în Duhul Sfânt, ne poate comunica si conferi cu adevarat înfierea divina si constiinta vie a acesteia. O “gratie creata”, despre care se vorbeste în teologia apuseana - gratie conferita deci în ordinea creatiei, a conditiilor starilor de creatura - nu poate oferi autentic înfierea divina. Dar, “cu harul divin provenit din vistieria Parintelui ceresc, chiar în starea de calcare a poruncii, de infidelitate”, relatia cu Dumnezeu a omului cazut, comuniunea adânca a “chipului dupa Chip”, ramâne de nedistrus. Domnul “pus-a în vistierii adâncurile” (Ps. 32, 7) - darul Chipului e pazit în visteria divina, asa cum e pazit pomul vietii de heruvimi (Fac.3, 24), iar “darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi” (Rom.11: 29).

            Cartea Facerii confirma ca oamenii, pastrându-si într-o anumita masura credinciosia fata de Revelatie, spre pilda urmasii lui Set, sunt evocati cu numele de “fiii lui Dumnezeu” (Fac. 6, 2). Psalmistul comunica de asemenea marturia divina: “Eu am zis: dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81:6).

            Viata Sfântului Ilie si rapirea lui la cer într-un asemenea har dumnezeiesc, fara a cunoaste moartea - semn evident al pacatului - este o dovada vie. În acelasi sens, în spiritul Legamântului încheiat cu Avraam (Fac.17, 21), profetii vad o familiaritate, o logodna între Dumnezeu si poporul lui Israel: “Tu Ma vei numi Tata al tau” (Ier. 3, 19) - îi spune Dumnezeu profetului. Si iarasi: “Cu iubire vesnica te-am iubit, fecioara a lui Israel” (Ier. 31, 3-4). Osea contempla si el profetic: “Voi sunteti fiii Dumnezeului Celui viu” (Osea 2, 2), iar Sfântul Evanghelist Matei, evocând întoarcerea pruncului Iisus din refugiul egiptean (Matei 2, 15), îl citeaza pe acelasi profet care spusese: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1). Textul se refera atât la Iisus Hristos, cât si la poporul Israel. Astfel, înca din Vechiul Testament, Biserica era pregatita si prefigurata ca Mireasa, iar credinciosii erau meniti înfierii divine, în har.

*
*        *

            Înfierea noastra deplina, definitiva, ireversibila, îsi are temeiul absolut în faptul Întruparii Fiului lui Dumnezeu. Profund semnificativa ni se impune în acest sens genealogia Mântuitorului; mai precis, cele doua genealogii ale Revelatiei Sfintei Evanghelii: aceea de “Fiu al lui Dumnezeu” si aceea de “Fiu al Omului”.

            Trebuie sa observam ca toti cei patru evanghelisti ne comunica, fiecare în parte, câte o genealogie a Mântuitorului, grupându-se câte doi:

            - Sfintii Evanghelisti Matei si Luca - pe cea a firii umane;
            - Sfintii Evanghelisti Marcu si Ioan - pe cea a firii divine.

            Precum se cunoaste, genealogia Sfintei Evanghelii dupa Matei pleaca ascendent de la Avraam la Iisus Hristos, descoperind ca în Hristos îsi afla sensul întreaga istorie a lui Israel. Genealogia Sfintei Evanghelii dupa Luca merge descendent de la Iisus pâna la Adam, dezvaluind legatura Mântuitorului cu întreaga umanitate recapitulata în El. Si, revelând fara echivoc sensul Întruparii ca înfiere divina definitiva a omului, aceasta genealogie unind Divinul cu umanul, faptura cu Ziditorul, se finalizeaza, facând un salt peste firea umana, în har: de la Set “fiul lui Adam” - la “Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 38). Deci, Fiul lui Dumnezeu - Cel dupa Fiinta - coboara în lume din “Sânul Parintelui ceresc” (Luca 1, 35) sa ridice pe Adam “fiu al lui Dumnezeu dupa har” - cazut din har.

            Prin ceilalti doi evanghelisti, Sfintii Marcu si Ioan, ni se reveleaza genealogia divina a Mântuitorului. La Sfântul Marcu citim: “Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu...” (Marcu 1, 1), iar în Evanghelia dupa Sfântul Ioan ni se spune: “La început era Cuvântul, si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1). Deci ni se dezvaluie aici originea, genealogia Mântuitorului în firea Sa divina.

            Astfel, cele doua genealogii reveleaza unirea celor doua firi - divina si umana - în Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul. Si, totodata, în acest act unic se descopera “scopul fundamental al Întruparii, atât al unirii Creatorului cu creatura Sa, cât si a omenitatii cu Dumnezeirea... într-un singur ipostas compus” - precum cugeta adânc Sfântul Maxim Marturisitorul [7] . Si, prin aceasta, faptul înfierii divine a omului - prin filiatia din veci a Fiului de o fiinta cu Tatal. “Iar obârsia Lui”, a Mântuitorului, “dintru început, din zilele vesniciei” (Miheia 5, 1) ne descopera paternitatea din veci a Tatalui ceresc. Si trebuie subliniat ca numai întrucât Iisus Hristos e Fiu al lui Dumnezeu din veci, noi ca fapturi Îl putem numi pe Dumnezeu Tata, putem rosti Tatal nostru!

            Asadar, fara credinta în paternitatea eterna a Tatalui, prin eternitatea nasterii Fiului, orice invocare a credintei în Dumnezeu ca Tata (de exemplu Martorii lui Iehova) ramâne desarta. O spune Mântuitorul Însusi, când iudeii care Îl ascultau I-au zis Lui: “Un tata avem - pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Daca Dumnezeu ar fi Tatal vostru, M-ati iubi pe Mine, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit. Pentru ca n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis... Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti” (Ioan 8, 41-45).

            Prin credinta în filiatia eterna a lui Iisus Hristos si trimiterea Lui de la Tatal, putem dobândi înfierea si Îl putem numi într-adevar pe Dumnezeu “Tatal nostru”. Numai asa avem intrare prin Fiul, Care este Usa, în casa vesniciei (Efes. 2, 18-19; Ioan 10, 9). Numai asa devenim fii - prin si în Fiul; prin credinta în El ca Fiu al lui Dumnezeu: “Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a si fost judecat, fiindca nu a crezut în numele Celui Unuia Nascut, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 3, 18). Altfel devii rob al acestui pacat fundamental. Si “...robul nu ramâne în casa în veac; Fiul însa ramâne în veac” (Ioan 8, 35).

            Ca Fiu, Iisus Hristos îi introduce pe cei credinciosi în casa eterna a Parintelui ceresc - pe cei care au primit nu un duh al robiei, cum arata Sfântul Apostol Pavel, ci Duhul înfierii, “prin care strigam: “AVVA, PARINTE!” (Rom. 8, 15) - scopul însusi al Întruparii.

            În acest sens, Sfântul Irineu, apropiat timpului apostolic, el însusi ucenic al barbatilor apostolici, vede adânc si clar, în spiritul autentic al Revelatiei, învatând: “Hristos Iisus Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu Cel Preaînalt, fagaduise prin Lege si profeti, sa aduca mântuirea Sa evidenta pentru tot trupul, în asa fel încât: El, Fiul lui Dumnezeu, sa devina Fiu al Omului, pentru ca, la rândul sau, omul sa devina fiu al lui Dumnezeu”. [8]

            De observat, acest cuvânt al Sfântul Irineu va deveni esential traditiei rasaritene, spre exemplu în formula Sfântului Atanasie cel Mare: “Cuvântul lui Dumnezeu S-a facut El Însusi Om, pentru ca pe noi oamenii sa ne faca dumnezei” (sa ne îndumnezeiasca). [9]

*

            Paternitatea divina oferita omului în si prin Iisus Hristos, Fiul Sau, este tema fundamentala a Evangheliei. Sa analizam în acest sens urmatoarele trei marturii: cele doua Epifanii de la Iordan si Tabor, si Revelatia, prin Sfântul Apostol Petru, de la Cezareea lui Filip.

            Esential, marturia Parintelui ceresc la Epifania de la Iordan: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17) reprezinta investitura solemna, vizibila, a slujirii mesianice a Fiului Sau, si inaugureaza propovaduirea Sa în lume. Dar în acelasi timp, Fiul Sau Care este acum si Fiu al Omului, are drept mesaj central al marturiei Sale trezirea si în om a constiintei paternitatii divine. Fiul si Cuvântul Parintelui ceresc este trimis si vine la ai Sai (Ioan 1, 11) si îi învata de la început: “Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Astfel, Iisus Hristos vrea sa spuna: Precum ati auzit, Dumnezeu nu este numai Tatal Meu, ci si Tatal vostru Cel din ceruri. Eu am fost trimis sa va spun ca prin Mine voi deveniti «fii ai Sai». Si, în consens cu aceasta buna-vestire, la cererea ucenicilor, El îi învata rugaciunea: Tatal nostru, deci invocarea, marturia lui Dumnezeu ca Tata în rugaciune, în viul vietii duhovnicesti.

            S-a subliniat ca Domnul, în Predica de pe Munte, evoca de 12 ori pe Dumnezeu cu numele de Tata, ca Tata al nostru. Si Cel Care învata aceasta este Fiul din vesnicie al Parintelui ceresc, Fiu Care acum este Emanuel; si în toata atmosfera Predicii de pe Munte se simte Duhul, prezenta lui Emanuel, a lui Dumnezeu cu noi.

            Iisus Hristos asigura într-adevar: “Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; n-am venit sa stric, ci sa plinesc “ (Matei 5, 17). Dar câta deosebire descopera aceasta mutatie, trecerea de la lege la plinatatea “harului si adevarului” (Ioan 1, 17). S-a observat ca primirea Legii s-a facut în “tunete si fulgere si nor des pe Muntele Sinai”, poporul fiind oprit, ne-în-stare sa vada Slava lui Dumnezeu (Iesire 19, 16-25). Peste Muntele Fericirilor însa cerul este senin, multimea se îmbulzeste si se împartaseste din “tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). La Sinai, Dumnezeu vorbeste prin profet; aici ne vorbeste prin Fiul Sau. Cel Care vorbise odinioara prin Psalmist: “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut” (Ps. 2, 7), rosteste acum: “Tu esti Fiul Meu Cel iubit...” (Marcu 1, 11). Tatal gaseste de aceasta data bucuria în Fiul Sau si ca Fiu al Omului, asa cum nu o gasise în Adam. Si bucuria Sa consta în a face “fii ai Sai” din toti cei care devin “facatori de pace” (Matei 5, 9), cu Dumnezeu, cu întreaga Lui creatie, cu ei însisi.

            Transfigurarea Legii în “harul si adevarul lui Iisus Hristos” are drept scop ultim, culminant - plinirea poruncii nicicând auzite pâna atunci: “Fiti, dar, voi desavârsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavârsit este” (Matei 5, 48), care porunca cheama si înalta “chipul” la “asemanare”. Sfântul Evanghelist Luca traduce “desavârsirea” prin iubire: “Fiti milostivi, precum si Tatal vostru este milostiv” (6, 36). Se întelege, termenii “desavârsiti” si “milostivi” se explica unul pe celalalt pe acelasi fond al iubirii. Al iubirii divine care se arata în lume tocmai prin darul suprem al oferirii Fiului (Ioan 3,16); al iubirii întrupate, statornice, care nu se poate lasa contaminata de schimbarile lumii, de ne-iubirea sau ura vrajmasilor; care îsi pastreaza firea ei ca asezamânt divin al “chipului” nostru cel dupa Chipul din veci al Fiului Sau.

            Prin ea, prin împlinirea iubirii cu fapta, se recunosc cei ce fac “voia Tatalui” Celui din ceruri si intra în Împaratie (Mat. 7, 21). Dar despre cei ce fac faradelegea, Fiul marturiseste: “Niciodata nu v-am cunoscut pe voi” (Mat. 7, 23). Sentinta e deosebit de grava. Si de adaugat aici: celor cinci fecioare neîntelepte Mântuitorul le spune de asemenea: “Nu va cunosc pe voi” (Mat. 25, 12). Cuvântul pare paradoxal, mai curând antinomic. Nu ne cunoaste Dumnezeu pe noi? Analizata etimologic, expresia “ouk oida umaV”  înseamna: “Nu-Mi recunosc Chipul Meu în voi”.

            Or, aceasta constituie tocmai faptul esential al înfierii, întrucât punctul de plecare este rudenia de origine în har cu Fiul. “Hristos se naste ca sa ridice chipul cel dinainte cazut”, învata Biserica (Tropar, Ajunul Nasterii Domnului).

*
*           *

            Restaurarea si instituirea ”chipului” ca fiu este deodata personala si comunitara. Prin întruparea Fiului Sau de la Duhul Sfânt si nasterea din Fecioara, Tatal instituie nasterea unei noi familii în lume: nasterea unei familii ”dupa voia Sa”, ”dupa Chipul Sau”.

            Iisus Hristos o proclama tot în mijlocul multimii, folosindu-se de un prilej semnificativ: “Mama Lui si fratii Lui”, luând cunostinta de “conflictele” tot mai acute în care Domnul a intrat cu carturarii si fariseii, vin sa-L înduplece sa renunte la activitatea si misiunea Lui si sa se retraga în sânul familiei Sale din Nazaret”. [10]

            Fata de o asemenea conceptie lumeasca si pamânteasca, Hristos descopera chipul familiei divine. Sa redam textul: “înca vorbind El multimilor, iata mama si fratii Lui stateau afara, cautând sa-I vorbeasca. Cineva I-a zis: Iata mama Ta si fratii Tai stau afara, cautând sa-Ţi vorbeasca. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei? Si, întinzând mâna catre ucenicii Sai, a zis: Iata mama Mea si fratii Mei. Ca oricine va face voia Tatalui Meu Celui din ceruri, acela Îmi este frate si sora si mama” (Mat.12, 46-50). Aici Mântuitorul descopera, în germene, însasi Taina si statutul Bisericii; taina acestei noi familii si institutii divin-umane, întemeiata pe “voia Tatalui” prin Fiul în Duhul Sfânt, si prefigurata în Vechiul Testament prin vointa divina creatoare în care îsi afla obârsia toate fiintele (Fac.1, 26-27; 2,7; 6,1).

            Membrii acestei noi familii sunt cei ce fac voia Tatalui. Dar, potrivit vocatiei cu acelasi nume de frate, sora, mama, ei sunt uniti printr-o altfel de rudenie, nu doar de sânge, care a dus la varsarea sângelui de frate - în Cain, ci prin rudenie de duh, în Fiul Cel întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara. Aceasta noua familie - Biserica - transfigureaza rudenia de sânge în rudenie de Duh, duhovniceasca, divina, în comuniunea aceluiasi Duh, aceleiasi gândiri si simtiri cu Mirele Hristos.

            Un asemenea asezamânt ofera lumii, odata cu paternitatea harica a lui Dumnezeu, si o maternitate duhovniceasca, spirituala, care este si trebuie sa fie Biserica.

            Si, se întelege, Maica Domnului este tocmai vasul ales care raspunde, din partea fapturii, initiativei lui Dumnezeu de a institui acest nou asezamânt, aceasta noua ordine spirituala în lume. Domnul spune ca familia Sa este alcatuita din “cei ce fac voia Tatalui”, sau - asa cum citim la Sfântul Evanghelist Luca - din cei “care asculta Cuvântul lui Dumnezeu si-L împlinesc” (Luca 8, 21). Trebuie aratat mai ales fratilor nostri protestanti ca Maica Domnului este cea dintâi care împlineste voia Parintelui ceresc, transmisa prin Arhanghel, spunând: “Iata roaba Domnului!” si “Fie mie dupa cuvântul tau” (Luca 1, 38). Ea nu numai asculta, ci din si cu voia ei libera, în acord cu voia Parintelui ceresc, Îl si întrupeaza în firea Sa omeneasca pe Dumnezeu-Cuvântul.

            Biserica, “Trupul lui Hristos” originar, s-a zidit din har si din acest trup al Fecioarei, astfel încât Maica Domnului este “personificarea Bisericii” [11].

            Când Biserica Ortodoxa îi atribuie profetic aceste cuvinte ale Psalmistului: “Asculta fiica si vezi si pleaca urechea ta si uita poporul tau si casa parintelui tau” (Ps. 44, 12), ea aduce marturia investiturii sale prin noua vocatie a maternitatii duhovnicesti. Sfântul Grigorie Palama observa si tâlcuieste în acest sens:

             “De aceea, nu numai ca Dumnezeu S-a nascut printre oameni, dar S-a nascut dintr-o Fecioara, o Fecioara ridicata mai presus de gândurile întinate ale carnii, dupa cum au prevestit proorocii. Venirea Duhului Sfânt, nu dorinta carnii, a produs în ea zamislirea: vestirea care i s-a dat, credinta ei în venirea lui Dumnezeu, au avut întâietate, si nu asentimentul la concupiscenta patimasa, nici încercarea acesteia. Caci dupa ce a îndepartat-o cu totul pe aceasta din urma, Fecioara a spus, în rugaciune si bucurie duhovniceasca: «Iata roaba Domnului, fie-mi mie dupa cuvântul tau» (Luca 1,31), adresându-se îngerului vestitor; apoi a odraslit si a nascut.” [12]

            Asa cum adânc teologhiseste Sfântul Grigorie Palama, se descopera aici un ansamblu al structurii odraslirii si nasterii duhovnicesti. Gândirea si simtirea firii, care mijlocesc procreatia, se transfigureaza în taina Bunei Vestiri, a zamislirii Fiului lui Dumnezeu, lucrând aici nu focul patimii ci focul Duhului Sfânt, al dumnezeiescului dor. În Fecioara se zdrobeste capul sarpelui. Textele sacre reveleaza limpede: Asupra Evei apasa osânda: “În dureri vei naste fii, atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapâni” (Facerea 3,16). - Dar la vestirea Arhanghelului: “Nu te teme, Marie, caci ai aflat har de la Dumnezeu. Iata, vei lua în pântece si vei naste Fiu si vei chema numele Lui Iisus... Maria însa a zis catre înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat ?” Îngerul îi raspunde si îi zice: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine si puterea Celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceea si Sfântul Care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). Astfel, cea care afirma: “nu stiu de barbat” iese de sub stapânirea barbatului si trece sub puterea Celui Preaînalt”. De aceea, în finalul Bunei-Vestiri, când îngerul îi descopera ca si Elisabeta, rudenia ei, a primit un dar divin la batrânete, si încredintând-o ferm: “La Dumnezeu nimic nu este cu neputinta”, Maria da aceasta marturie: “Iata roaba Domnului” (vers. 38). Deci, din roaba barbatului, devine roaba a lui Dumnezeu, si intra astfel într-o alta ordine divina.

            Dar, înca si mai mult, mergând la Elisabeta, aceasta, inspirata, proclama: “De unde mie aceasta, ca sa vina la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1, 43). Încât, si din roaba a lui Dumnezeu, ea devine Maica a Domnului - Nascatoare de Dumnezeu. Iar din aceasta vocatie divina, de Mama a Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul, de pe cruce, prin cuvintele rostite catre ea: “Femeie, iata fiul tau”, si catre ucenic: “Iata mama ta”, o instituie si ca Mama duhovniceasca a noastra, a tuturor (Ioan 19, 26-27). Asa se dezvaluie atât de limpede aceasta ordine duhovniceasca ecleziala, care transfigureaza firea, familia umana, filiatia noastra duhovniceasca.

            Atunci, împlinindu-se prin Fecioara Maica un asemenea fapt, cum oare cea “învesmântata cu soarele” (Apoc.12,1) ar fi putut deveni roaba “poftei trupesti sau barbatesti” (Ioan 1,13) ? Întoarcerea înapoi, asemeni femeii lui Lot, ar fi însemnat o a doua cadere în lume.

            Sfintii Evanghelisti vorbesc despre fratii Domnului [13]. Nu gasim nicaieri în Noul Testament ca Maica Domnului ar fi nascut si pe altcineva în afara Mântuitorului Iisus Hristos. Cât despre fratii Domnului, potrivit cercetarilor filologice, acestia erau veri sau rude apropiate; printre ei, Iacob si Iosif sunt cu siguranta fiii Mariei lui Cleopa (Marcu 15, 40), iar ceilalti doi, Simon si Iuda, sunt fiii din cea dupa fire casatorie ai lui Iosif. [14]

            Astfel, protestantii, punând pe seama Maicii Domnului nasterea acestor “frati”, dezvaluie - cum s-a sugerat deja mai sus - o stagnare în întelegerea noii ordini spirituale a harului împartasit omului. Nu e de loc întâmplator ca în Occident cultul trupului ramâne atât de puternic, chiar obsesiv, generând si unele morbide aberatii sexuale, care - nefiresti în ele însele - îsi cer azi “Legitimarea”; o anti-natura legitimare.

            Biserica Ortodoxa este si trebuie sa ramâna mereu credincioasa si martora duhovniceasca, atât în întelegerea, în interpretarea Revelatiei scrise, cât si în afirmarea acesteia în viata fiilor ei.

*

            Si, daca fata de fratii nostri protestanti trebuie sa ne aparam de riscul unei asemenea desacralizari, în raport cu opiniile unora din fratii nostri catolici nu putem sa nu luam atitudine fata de felul în care ei înteleg adesea si uneori si aplica “dupa litera” si în sens juridic Revelatia.

            Este de ajuns sa ne amintim cum Fericitul Augustin, tâlcuind astfel textul din parabola celor chemati la Cina - “Sileste sa intre” (Luca 14, 23) - spune ca libertatea erorii (ereziei) este, la urma urmelor, cea mai rea moarte a sufletului - si aceasta e adevarat; dar, ca le faci un bine oamenilor lipsindu-i de ea pentru a-i mântui nu este în duhul Revelatiei. Teza marelui Parinte apusean, prin care constrângerea exterioara naste launtric vointa: ”Foris inveniatur necessitas, intus nascitur voluntas”  nu se confirma în profunzime nici spiritual, nici psihologic. J. Tixeront are dreptate sa spuna printr-o astfel de interpretare: “La théorie du droit de répression de l’hérésie par le bras séculier était trouvée”. [15]

            Astfel s-au produs tragedii în Biserica. Pentru Adam Cel întrupat de la Sfântul Duh si din Maria Fecioara, orice act si orice tâlcuire a unui cuvânt din Revelatie nu poate fi decât în duh si cu armele Duhului, pentru a ramâne în sfânta credinciosie.

            Marturisirea Tatalui ceresc de catre Sfântul Apostol Petru, atunci când Mântuitorul se retrage cu ucenicii în Cezareea lui Filip, se refera la aceeasi vocatie omeneasca a înfierii divine exprimata în categorii ecleziologice.

            Cele doua afirmatii fundamentale - a Tatalui, prin Apostol: “Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”, si a Fiului: “Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sânge ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri. SI Eu îti zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea” (Matei, 16, 16-18) - sunt complementare.

            Biserica-Mireasa e întemeiata pe Hristos Fiul Dumnezeului Celui Viu. Numai în duhul acestei viziuni, ca Biserica se întemeiaza pe Fiul lui Dumnezeu devenit om, credinciosul poate dobândi constiinta înfierii sale divine.

            O interpretare care îl aseaza pe Petru drept “piatra de temelie” a Bisericii îndeparteaza constiinta crestina de Persoana Unica, Singura ce poate purta mesajul înfierii si întemeia Biserica-mama a înfierii noastre. Logica credintei primeste o falsa interpretare, daca tâlcuim altfel acest text esential al Revelatiei. Cunoscutul exeget catolic Lagrange arata ca în versetul: «kai tauth th petra» (“si pe aceasta piatra”) nu poate fi vorba decât de Petru, altminteri întregul sens al frazei dispare [16]. Problema se pune cu totul altfel. Nu e posibil ca Iisus Hristos sa-Si întemeieze Biserica pe altcineva decât pe Cel trimis si marturisit de Tatal, “Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”.

            Si e dureros ca Noul Catehism Catolic pastreaza vechea interpretare:

            “În colegiul celor Doisprezece - citim aici - Simon Petru detine primul loc. Iisus i-a încredintat o misiune unica. În urma unei revelatii primite de la Tatal, Petru marturisise: “Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”. Domnul nostru i-a spus atunci: “tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Hristos, “Piatra Cea Vie” (1 P 2, 4), îi asigura Bisericii Sale cladite pe Petru izbânda asupra puterilor mortii. Petru, în virtutea credintei marturisite de el, va ramâne stânca neclintita a Bisericii. El va avea misiunea de a pastra aceasta credinta împotriva oricarei caderi si de a-si întari fratii în ea.” [17]

            Asa cum se poate observa, textul este ambiguu si confuz, caci pune accentul pe un ucenic, pe un om.  Si este cu atât mai grav când afirma ca “Le Christ - Pierre Vivante (I P 2, 4) - assure ŕ Son Église bâtie sur Pierre la victoire sur les puissances de mort. Pierre, en raison de la foi confessée par lui, demeurera le roc inébranlable de l’Église” [18], ca si cum Petru ar fi persoana care a învins puterile mortii.

            Pentru o exegeza adevarata a acestui text, aducem aici marturia Sfântului Ioan Gura de Aur, citându-i cuvintele:

             “Caci «nimeni nu poate pune alta temelie decât Cea Care a fost pusa dintru început.» Sa zidim pe Aceasta, înca o data, sa ne sprijinim pe aceasta temelie, sa ramânem uniti cu Hristos precum mladita e unita cu vita de vie, nimic sa nu stea între Mântuitorul si noi. Deîndata ce se produce o despartire, pierim. Atâta vreme cât mladita ramâne unita de trunchi, ea primeste seva; atâta vreme cât o zidire ramâne legata, ea sta în picioare; deîndata ce se desface, ea se prabuseste nemaiavând sprijin. Sa nu avem cu Hristos doar o legatura oarecare; sa ne unim cu El în chip apropiat si deplin; cea mai neînsemnata ruptura ne poate face sa pierim: «Cei ce se îndeparteaza de Tine vor pieri» (Ps. 72:27)”. [19]

            Interpretarea, de altfel tardiva, era menita sa justifice pozitia de primat a episcopului Romei ca “succesor” al lui Petru, desi din punct de vedere istoric nu avem vreo dovada despre aceasta. Astazi mai multi istorici admit acest adevar. Un exemplu este Klaus Schatz, profesor de istoria Bisericii la Studium-ul Iezuit Sankt George din Frankfurt, care precizeaza: “Cât despre a fi vorba de un ministeriu destinat sa dureze dincolo de Simon-Petru... raspunsul la aceasta întrebare trebuie sa fie negativ.” [20]

            Este esential faptul ca în Noul Testament Apostolul Petru nu se priveste pe sine însusi drept piatra de temelie a Bisericii. El Îl numeste pe Hristos “Piatra din capul unghiului” si pe credinciosi “pietre vii” (I Petru 2, 5-6).

            Mari Parinti apuseni ai Bisericii interpreteaza textul biblic evocat în acelasi sens autentic. Spre exemplu, Fericitul Augustin spune limpede ca: “Piatra pe care a fost înaltata [cladita] Biserica este Însusi Hristos. Patimirea preafericitilor Apostoli Petru si Pavel a sfintit aceasta zi. Si nu vorbim despre niste marturisitori [sau: martiri] oarecari, necunoscuti. [Ca doar] «în tot pamântul s-a raspândit vestirea lor, si pâna la marginile lumii cuvintele lor» (Ps. XVIII, 4-5). Acesti martiri au si vazut ceea ce au propovaduit; s-au tinut de dreptate, si au crezut în adevar pâna la a muri pentru adevar. Fericit a fost Petru, cel dintâi dintre Apostoli, puternicul iubitor al lui Hristos, caruia i-a fost dat sa auda: «Iar Eu îti zic ca tu esti Petru», fiindca acesta din urma spusese: «Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu.» De aceea îi si spune Hristos: «Iar Eu îti zic ca tu esti Petru, si pe [o] piatra [ca] aceasta voi înalta Biserica Mea» (Mat. XVI, 16-18). Pe aceasta [sau: o astfel de] piatra voi pune temei credintei marturisite de tine. Adica pe spusa ta, cum ca «Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu», Îmi voi întemeia Biserica. Caci tu esti Petru. - Petru vine de la piatra (si nu piatra de la Petru). Petru vine de la piatra, la fel cum [numele de] crestin vine de la Hristos. Si vrei sa stii ce fel de piatra trebuie pusa în legatura cu Petru? Atunci asculta la Pavel: «Fratilor, nu voiesc sa nu stiti» - vorbeste Apostolul lui Hristos ! - asadar «nu voiesc sa nu stiti ca parintii nostri au fost toti sub nor, precum si ca toti au trecut prin mare, ca toti întru Moise au fost botezati în nor si în mare, ca toti au mâncat aceeasi mâncare duhovniceasca, si ca toti au baut [din] aceeasi  bautura duhovniceasca. Fiindca au baut din acea piatra duhovniceasca ce era cu ei [pretutindeni]; iar piatra era Hristos.» (I Cor. X, 1-4).

            Iata la ce trebuie sa ne gândim în legatura cu Petru. [Textual: Iata de unde vine Petru].” [21]

            Si chiar un pontif al Romei ca Leon cel Mare spunea, în veacul al cincilea, despre credinta marturisita de Petru: “«Pe aceasta piatra voi întemeia Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui.» Pe trainicia acestui temei, spune El, voi zidi un templu vesnic si maretia Bisericii Mele, care trebuie sa dainuiasca în cer, se va înalta pe taria acestei credinte. Portile iadului nu vor triumfa asupra acestei marturii, legaturile mortii nu o vor înlantui. Acest cuvânt, într-adevar, este un cuvânt al vietii si, la fel cum el îi înalta la cer pe cei care îl marturisesc, tot astfel îi coboara în iad pe cei care îl neaga.” [22]

            Si într-o alta predica, el arata ca: “Aceasta este, cu adevarat, prea-iubitilor, rasplata acestei marturisiri de credinta care, insuflata de Dumnezeu Tatal în inima Apostolului, s-a înaltat mai presus de toate incertitudinile parerilor omenesti si a primit taria unei stânci pe care nici o zguduire n-o va zdruncina. Caci în Biserica întreaga Petru spune în fiecare zi: «Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu» si orice limba care Îl marturiseste pe Domnul este învatata prin învatatura acestui cuvânt. Aceasta credinta este cea care îl înfrânge pe diavol si dezleaga lanturile robilor lui. Ea este cea care îi înalta la cer pe cei pe care i-a smuls lumii, si portile iadului nu o vor birui. Ea este, cu adevarat, înzestrata dumnezeieste cu o asemenea trainicie încât niciodata viclenia ereticilor n-o va putea subrezi, nici hula pagânilor nu va triumfa asupra ei.” [23]

            În acelasi context al disputei dreptului de “primat” în Biserica, sustinut de fratii nostri catolici, gasim de cuviinta sa aducem si marturia Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, privind de aceasta data textul din Sfânta Evanghelie dupa Ioan, prin care Mântuitorul îi spune Sfântului Apostol Petru de trei ori: «Paste», «pastoreste» «mieluseii», «oile Mele» (Ioan 21, 15-17). Acest text, vazut în Biserica Romana ca o misiune si un privilegiu unic acordat Sfântului Petru, între ceilalti Apostoli, e interpretat astfel de Patriarhul Bartolomeu în duh ortodox:

            “...ideea potrivit careia Domnul, alegându-i pe cei 12 Apostoli, i-ar fi încredintat unuia dintre acestia misiunea de a-i conduce, nu are nici un temei în Sfânta Scriptura. Porunca pe care Domnul i-o da lui Petru, de a paste oile Sale, avea sensul de a reînnoi aceasta porunca pe care o daduse tuturor Apostolilor si pe care Petru o încalcase prin faptul de a se fi lepadat de El în trei rânduri, rupând astfel legatura cu Domnul. Sensul nu era, deci, cel de a-i încredinta acestuia o sarcina pastorala superioara fata de cea încredintata celorlalti ucenici. Domnul «a numit Apostoli» (Luca 6, 13) pe toti ucenicii Sai în mod egal si fara nici o deosebire; «le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate» (Matei 10, 1) si le-a spus tuturor: «mergând, învatati toate neamurile» (Matei 28, 19; Marcu 16, 15).” [24]

*

            Se mai poate observa ca în Evanghelia dupa Marcu, întemeiata pe predica Sfântului Apostol Petru (Papias, Sfântul Irineu, Origen), revelatia din Cezareea lui Filip, prezentata în amanuntime la Matei, este foarte simplu prezentata de Sfântul Marcu: “Tu esti Hristosul” (Marcu 8, 29). Cuvintele de apreciere ale Mântuitorului lipsesc, desigur datorita smereniei Apostolului. În acelasi  timp, adevarul unui unic temei al Bisericii este consolidat. Textul e la fel de simplu la Luca (9, 20) si la Ioan (6, 69).

            Mai mult, exista un text unic în Evanghelia dupa Marcu: Atunci când Domnul blestema smochinul neroditor, a doua zi Petru e uimit vazând smochinul uscat din radacina, iar Domnul îi raspunde: “Aveti credinta lui Dumnezeu ” (Marcu 11, 22: “ecete pistin Qeon ”- “Habete fidem Dei ”). Sursa, temeiul credintei sunt astfel puse în Dumnezeu - teocentric, si nu în om - antropocentric, asa cum e tradus textul în unele editii ale Noului Testament - “Aveti credinta în Dumnezeu”.

            Acest text este unic în Evanghelii, o subliniem, si de însemnatate capitala. Trebuie sa vedem chiar o legatura tainica între porunca Mântuitorului data atunci, la uscarea smochinului, si pastrata numai de Petru în acest fel: “Aveti credinta lui Dumnezeu”, si revelatia de la Cezareea lui Filip - prin el, Petru: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, cu precizarea facuta de Mântuitorul: “Nu carnea si sângele ti-au descoperit tie acestea, ci Tatal”. Încât, fundamental, exista o unitate de har între Revelatia si credinta în ea, o legatura în Duh cu Autorul Revelatiei, iar credinta e tocmai rodul acestui har.

            Petru era constient de aceasta. Credinta lui o marturiseste ca nu e de la el, ci de la Dumnezeu - “a lui Dumnezeu”. Numai în Hristos - Dumnezeu-Om - crezul, credinta, se identifica, la modul absolut, cu Persoana. În om, credinta e un dar al lui Dumnezeu. Si numai aceasta constiinta a credintei înradacinata teocentric în Obârsia ei, în Dumnezeu - El Însusi ”Dumnezeu credincios, Care pazeste legamântul Sau si mila Sa” (Deut. 7, 9) - ne instituie pe noi în autentica relatie harica, filiala, cu Dumnezeu.

            De aceea e imposibil a întemeia Biserica si credinta ei pe un om, fie el si Apostol.

            Parintele Staniloae observa ca interpunerea episcopului Romei între Hristos si Biserica produce “separarea lui Dumnezeu de lume, iar consecinta acestui fapt este ca în Catolicism Biserica Îl are mai putin prezent pe Hristos în ea, înlocuindu-L cu un vicar preocupat sa-si largeasca puterea lui si pe cea a supusilor lui în lume”. Ei Îl concep pe Dumnezeu în maniera rationalista, ca pe o realitate retrasa în cer, si nu ca traind viu în lucrarea Sa tainica, patrunzând sufletele.” [25]

*
*        *

            Si în Teofania de pe Muntele Tabor ni se comunica tot Revelatia filiatiei dumnezeiesti a lui Hristos si darul înfierii noastre divine. De asta data printr-o împartasire si mai evidenta a harului. Aceasta revelatie are loc dupa marturisirea lui Petru evocata mai sus si începutul pregatirii Apostolilor pentru întâmpinarea Patimilor, Crucii si Învierii. Si tocmai Apostolul, vasul ales al Revelatiei Tatalui, a fost cel ce n-a înteles sensul mesianitatii Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Care trebuia “sa patimeasca acestea, si sa intre în slava Sa” (Luca 24, 26).

            Sfintii Evanghelisti Matei si Marcu afirma chiar ca Petru, atunci, “luându-L deoparte, a început sa-L dojeneasca. Dar Iisus, întorcându-Se si uitându-Se la ucenicii Sai, a certat pe Petru si i-a zis: Mergi înapoia Mea, satano! caci tu nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor ” (Marcu 8, 32-33).

            În aceasta stare de deruta a ucenicilor, care înteleg mesianismul într-un duh pamântesc, în spiritul “stapânului acestei lumi”, Mântuitorul îi ia pe Petru, Iacov si Ioan, urca pe Tabor si le descopera “Taina Lui Hristos”: - “S-a schimbat la fata înaintea lor. Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate înalbi asa pe pamânt înalbitorul. Si li s-a aratat Ilie împreuna cu Moise si vorbeau cu Iisus” (Marcu 9, 2-4). Ei “vorbeau despre sfârsitul Lui, pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim” (Luca 9, 31).

            “Si raspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învatatorule, bine este ca noi sa fim aici; si sa facem trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una... Si s-a facut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta sa-L ascultati” (Marcu 9, 5-7).

            Asemenea celei de la Iordan, si înca mai mult decât aceea, Teofania de pe Tabor descopera, deschide pamântului cerurile si aici se traieste în “timpul” lui Dumnezeu - vesnicia. “Bine e noua sa fim aici”, spune Petru. Este marturia suprema si deplina a Mântuirii lumii, oferita ca arvuna, ca anticipare. Iisus Hristos Îsi descopera slava; Moise si Ilie, reprezentând Legea si Profetii, apar alaturi de Hristos si vorbesc despre ceea ce avea sa fie în Ierusalim - Crucea si Învierea, a caror pregustare El o are acum. Si, anticipându-le în fata ucenicilor, Tatal îi asigura din nou: “Acesta este Fiul Meu Cel ales, de El sa ascultati!” (Luca 9, 35). Sfântul Duh, asemenea norului calauzitor prin desert, si focului care a mistuit ofranda de pe Carmel si l-a înaltat la cer pe Ilie, îi înalta si pe ucenici la cunoasterea lucrurilor ceresti: taina lui Hristos, care va ramâne nestearsa în constiinta lui Petru (II Petru1, 16-18).

            Dar cei trei Apostoli s-au împartasit si ei în acea zi din revelatia tainei. Harul, energiile divine necreate, au devenit vizibile, nu doar în trupul, în firea omeneasca asumata de Fiul lui Dumnezeu, ci si în vesmintele Sale, si în Apostolii însisi care au vazut slava Sa. Dumnezeu îi încredinta de împlinirea fagaduintei Lui de a se împartasi cu adevarat din harul cel îndumnezeitor. Pret de o clipa, chipul le devine asemanare cu Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama tâlcuieste adânc: “A fost o vreme când lumina soarelui nu se afla în discul solar ca într-un vas; caci aceasta lumina s-a nascut prima, în vreme ce discul solar a fost facut în ziua a patra de catre Creatorul a toate câte sunt, adaugându-i lumina si creându-l astfel ca luminator  pentru a produce si a revela ziua. Tot astfel, a fost o vreme când lumina Dumnezeirii nu era ca într-un vas în trupul lui Hristos, caci ea este dinainte de veci, în vreme ce trupul este un auxiliar, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a primit de la noi si l-a asumat, care a fost apoi pregatit pentru noi, mai târziu, primind în el plinatatea Dumnezeirii.” [26]

            Într-adevar, pe Tabor, Hristos îi face partasi, ca o pregustare a conditiei înfierii divine. Tâlcuind cuvintele Tatalui: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit”, parintele Dumitru Staniloae întelege ca “prin aceasta Tatal Îl arata pe Hristos chiar ca Fiu iubit al Sau, deci si Dumnezeu si Om, deci si pe ei, facuti prin Întrupare frati ai Lui, si fii ai Sai ca Tata.” [27]

            Hristos împlinea astfel ceea ce avea sa-I spuna Tatalui: “Si slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (Ioan 17, 22).

            Credinta ortodoxa neclintita în aceasta slava necreata este chezasia mântuirii noastre adevarate, implicit a înfierii noastre.

*

            Adoptiunea filiala prin har este o tema fundamentala si la Sfântul Apostol Pavel. Apostolul traieste adânc în duhul Revelatiei. El se recunoaste chemat de Dumnezeu înca din sânul matern afirmând: “Dumnezeu m-a ales din pântecele mamei mele si m-a chemat prin harul Sau, sa descopere pe Fiul Sau întru mine, pentru ca sa-L binevestesc la neamuri ” (Gal.1, 15-16).

            Prin aceasta marturisire unica, Apostolul întelege însasi propovaduirea lui ca pe o revelare a prezentei Fiului lui Dumnezeu în el. Asa este el cu adevarat un vas ales ca sa poarte Numele lui Hristos “înaintea neamurilor, a regilor si a fiilor lui Israel“ (Fapte 9, 15). O asemenea descoperire s-a nascut în el înca de atunci de când, pe drumul Damascului, strafulgerat de lumina cereasca, în ea L-a auzit pe Hristos: “Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti?” (Fapte 9, 4).

            Saul voia sa-i prigoneasca pe cei ce alegeau “calea lui Hristos”; iar Hristos îi arata ca El sufera în ei, spunându-i direct: Eu sunt Iisus pe Care tu Îl prigonesti; si adaugând: “Greu îti este sa izbesti cu piciorul în tepusa” (Fapte 9, 4-5). Hristos îi arata mai întâi ca, odata cu El, Hristos Cel lovit si îndurerat în ucenicii, în fratii Lui, Saul se loveste, se prigoneste pe el însusi. Si astfel, Pronia divina îl pregateste sa devina din prigonitor - prigonit, din adversar - ucenic, si sa treaca din Vechiul în Noul Testament, al Fiului lui Dumnezeu; aceasta savârsindu-se în timpul celor trei zile în care Apostolul nu mai vede nimic, nu manânca, nu bea, asemenea celor trei zile ale Domnului - de la Cruce, moarte si Înviere. Si în final, prin Botez, lui Saul îi cad solzii de pe ochi si traieste un nou început al existentei, o înnoire a timpului, a istoriei, a vocatiei umane, pe care o va exprima inspirat: “când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere, ca sa dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5).

            Iar pentru a sublinia acest act mântuitor “al înfierii”, el spune galatenilor: “Si pentru ca sunteti fii, Dumnezeu a trimis în inimile noastre Duhul Fiului Sau, Care striga: Avva! Parinte! Astfel ca nu mai esti rob, ci fiu, iar de esti fiu esti si mostenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Gal. 4, 6-7). Se observa ca Apostolul foloseste invocatia unica Avva, care e folosita numai de Iisus Hristos (Marcu14, 36) - ceea ce înseamna ipsissima vox (cf. interpretarii lui J. Jeremias). El descopera astfel ca, în harul Duhului Sfânt, atât Galatenii, cât si toti cei botezati în Hristos, Îl pot chema pe Dumnezeu cu acelasi cuvânt intim, tainic, apropiat - Avva! - Parinte! - deoarece au primit “Duhul înfierii” (Romani 8,15).

            Marele dar al înfierii este trait de Apostol în toata plinatatea: prin fiinta lui profund luminata, el se simte reînradacinat în Hristos, în Crucea si Învierea Lui (Gal. 2, 20; Rom. 6, 3-11). Rastignirea omului vechi, a trupului pacatului si a mortii pacatului pentru a deveni viu prin Dumnezeu în Iisus Hristos, el le traieste în comuniunea cea mai adânca posibila cu Iisus Hristos, spunând: “Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine. Si viata mea de acum, în trup, o traiesc în credinta Fiului lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine Însusi pentru mine” (Gal. 2, 20). Se observa ca el spune: “în credinta Fiului lui Dumnezeu” ( “en pistei zw th tou uiou tou Qeou ") si nu ”în credinta în Fiul lui Dumnezeu”.

            Multi exegeti au discutat asupra folosirii acestui genitiv. El a fost interpretat ca un genitiv obiectiv, însemnând credinta în Iisus Hristos, adica Iisus Hristos este obiectul credintei. În acelasi timp, se poate interpreta acest genitiv ca un genitiv de origine, în sensul ca Iisus Hristos este Izvorul credintei. Dar mai exista si un alt înteles, si mai adânc, care marcheaza gândirea paulina: folosirea unui genitiv subiectiv în aceasta sintagma: este credinta lui Iisus Hristos Însusi, credinta în Tatal, plinatatea credintei prin care El, Fiul devenit si Om, a împlinit vointa Tatalui - prin jertfa si Învierea Sa pentru mântuirea noastra, care credinta o rasadeste în noi.

            Numai o asemenea credinta a lui Hristos, ca împartasire, comuniune a noastra, avându-L pe El drept Model, drept izvor, drept putere, face posibila mântuirea, cu toate darurile ei - iubirea, lumina adevarului, libertatea - care au devenit virtutile noastre. Apostolul Pavel, iluminat de Duhul Sfânt, a înteles taina lui Hristos în adâncimea ei, s-a aflat în comuniune cu ea, si întreaga lui teologie - si iconomie - este centrata astfel în Dumnezeu. Numai citind si traducând corect marturia lui: “traiesc în credinta lui Hristos”, putem întelege si o alta afirmatie a sa: “Noi avem gândul (mintea) lui Hristos” (1 Cor. 2,16). Cu o asemenea minte, omul devine un om duhovnicesc si dobândeste o sensibilitate duhovniceasca ce pare “o nebunie” pentru întelepciunea lumeasca. Dar numai cu o asemenea sensibilitate poate straluci în inimile noastre lumina “cunostintei slavei lui Dumnezeu de pe chipul lui Hristos” (II Cor. 4, 6).

             Apostolul simte adânc aceasta stare si învata: “Sa purtam totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca si viata lui Iisus sa se arate în trupul nostru muritor” (II Cor. 4,10). El descopera “în tot locul mireasma cunostintei Sale”, si ca noi, cu adevarat, “suntem lui Dumnezeu buna mireasma a lui Hristos, între cei ce se mântuiesc si între cei ce pier” (2 Cor. 2: 14-15).

            În felul acesta, marele convertit reveleaza ca noi toti suntem chemati sa contemplam “ca în oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului”, sa “ne prefacem în acelasi chip din slava în slava, ca de la Duhul Domnului” (II Cor.3,18). Marturisirea suprema este sa spui: ”Pentru mine viata este Hristos si moartea un câstig” (Filip.1, 21). Într-o asemenea constiinta recunoastem plinirea cuvântului profetic prin care Dumnezeu spune: “Voi fi voua Tata si veti fi Mie fii si fiice” (2 Cor. 6,18).

             Dupa Evangheliile sinoptice si învatatura paulina, vom cerceta resursele esentiale ale temei în Evanghelia dupa Ioan, în care vedem - într-o masura deosebit de spiritualizata - chipul paternitatii si al maternitatii duhovnicesti.

            În aceasta Evanghelie, evocarea numelui Parintelui Ceresc - despre Care Hristos spune “Eu si Tatal Una suntem” (Ioan 10,30) - este foarte frecventa, ca si mentionarea trimiterii Fiului în lume. În acest sens, Tatal Îsi afla un sân si un loc de odihna în sufletele sfintite prin Duhul Sfânt care plinesc poruncile lui Dumnezeu în iubire. Iisus spune: “Daca Ma iubeste cineva, pazi-va cuvântul Meu, si Tatal Meu îl va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el” (Ioan 14, 23). Nu exista dar mai mare ca acela de a deveni locas al Tatalui si al Fiului în Duhul Sfânt, lacas al Sfintei Treimi. Avem aici arvuna veacului ce va sa vina, a veacului celei de a opta zi - cea a învierii.

            Si conceptia privind maternitatea duhovniceasca este clar exprimata de Sfântul Ioan. Mai întâi, la nunta de la Cana Galileii, unde prezenta Maicii Domnului ia chipul unei maternitati spirituale. Aici Iisus Hristos nu binecuvinteaza numai nunta, ci plineste rugamintea Maicii Sale, savârsind si cea dintâi minune: preschimba apa - element fundamental al naturii - în vin, pe care apoi, la Cina cea de Taina, îl va preface în sângele Sau divin. Este o continua transfigurare a firii spre comuniune dumnezeiasca tot mai adânca.

            Înainte de Patimile Sale, Hristos spune ucenicilor: “Femeia când e sa nasca, se întristeaza, fiindca a sosit ceasul ei; dar dupa ce a nascut pruncul, nu-si mai aduce aminte de durere, pentru bucuria ca s-a nascut om în lume” (Ioan 16, 21). Acest mesaj are si un înteles eclesial. Biserica-mama naste în chinuri, si în bucurie se mângâie pentru fiii ei sfintiti în Duhul Mirelui.

            Dar, marturia cea mai semnificativa, sugerata în eseul nostru si mai sus, este cea de pe Cruce: “Iisus, vazând pe Mama Sa si pe ucenicul pe care îl iubea stând alaturi, a zis Mamei Sale: Femeie, iata Fiul tau! Apoi a zis ucenicului: Iata Mama ta!” (Ioan 19,26-27). Fara îndoiala, Iisus Hristos îi confera Mamei Sale maternitatea duhovniceasca, iar Sfântului Apostol Ioan, constiinta înfierii duhovnicesti. Apostolul iubirii va trai puternic - si personal, si în comuniune ecleziala - aceasta vocatie, în perspectiva, general umana, marturisind si adresându-ni-se: “Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,2).

*

            În aceasta lucrare sublima de a naste fii lui Dumnezeu sta misiunea Bisericii. Si, dumnezeieste e urzita prin Evanghelie si Sfintele Taine.

            În “Noul Adam”, Iisus Hristos, contemplam si radacina originara, si revelatia în istorie a celei de a doua nasteri a noastra. Noul Adam este din Cer, - din veci nemuritor ; nasterea noastra din nou este si ea ”de sus”. Întruparea e de la Duhul Sfânt si din Fecioara; nasterea noastra este de la Acelasi Duh Sfânt si din apa Botezului, Cristelnita simbolizând sânul Fecioarei. Si noi ne facem partasi unei nasteri: “nu din sânge, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu” (Ioan 1,13).

            Scufundându-ne si apoi iesind din baia sfânta, suntem “altoiti pe El” - pe Tulpina Hristos - “prin asemanarea mortii Lui ”, pentru ca sa ne facem “partasi si ai Învierii Lui ” (Romani 6, 5) si ai înfierii. În acest sens se roaga Biserica pentru cel ce se boteaza: “Si-l umple pe el de puterea Sfântului Duh spre unirea cu Hristos, ca sa nu mai fie de acum fiu al trupului, ci fiu al Împaratiei Tale.”

            Iar harul Botezului, al re-nasterii si al “punerii de fii ”, se întareste si se plineste prin “pecetea darului Duhului Sfânt”. Aceasta pecetluire întipareste efigia lui Hristos si face sa se arate si sa creasca în noi Chipul Lui. Însemnând toate simturile si articulatiile celui botezat, ea are menirea de a renaste în noi simtirea noastra duhovniceasca în si prin Hristos.

Origen da o marturie în acest înteles adânc: “Hristos este tel al fiecarui simt al sufletului. El se numeste Lumina cea adevarata pentru a lumina ochii sufletului; El este Cuvântul pentru a fi auzit, Pâinea vietii pentru a fi gustata. La fel, El este numit untdelemnul ungerii si Mirul de nard pentru ca sufletul sa se desfete din mireasma Logosului. El a devenit «Cuvântul facut Trup», pipaibil si sesizabil, pentru ca omul launtric sa poata atinge Cuvântul vietii... El nu îngaduie ca vreunul din simturile duhovnicesti sa fie lipsit de har”. [28]

            În acelasi  duh, un poet contemporan, T.S. Eliot, exprima si el, artistic, aceasta lucrare a Duhului Sfânt:

“Pâna ochiul nu ia foc,
Dumnezeu nu poate fi vazut;
Pâna urechea nu ia foc,
Dumnezeu nu poate fi auzit;
Pâna limba nu ia foc,
Dumnezeu nu poate fi numit;
Pâna inima nu ia foc,
Dumnezeu nu poate fi iubit;
Pâna mintea nu ia foc,
Dumnezeu nu poate fi cunoscut.” [29]

            Precum sugera Origen, si mai târziu Sfântul Simeon Noul Teolog, cu o asemenea gustare duhovniceasca simtim în Dumnezeiasca Euharistie Trupul si Sângele Mântuitorului. Ea este “hrana cu Care Biserica-Mama îsi creste copiii” - cum spune Clement Alexandrinul [30], si “leacul nemuririi” (“farmakon aqanaton ” - Sfântul Ignatie) cu Care îi tamaduieste de ranile pacatului. Astfel, îndeosebi în aceste trei Taine - Botez, Mirungere, Euharistie - prin care ne rasadeste în Trupul lui Hristos, ea ne face fii si mostenitori ai Împaratiei harului.

            Rareori în istorie, omenirea a trait o atât de profunda si acuta criza ca astazi: criza a suportului fundamental al existentei, criza de identitate, de sens al vietii, de constiinta, de comuniune spirituala, de unitate, criza a singuratatii, a starii de orfan în lume. Un suflet chinuit de gânduri spunea: “Ce sunt - nu stiu, si ce stiu - nu sunt”. Vedem în aceasta marturisire o stare trista a celui lipsit de constiinta si certitudinea ferma a Adevarului viu, personal.

            Stiinta, cu tot progresul ei tehnic, duce în cele din urma la orgoliu si la limite. “Sistemele filosofice - constata un fin observator - sunt raspunzatoare, în prezent, de consecintele tragice ale suferintei din secolul nostru: Auschwitz-ul, gulagurile, cinismul de toate formele, imperialismele, înstrainarea oamenilor unii de altii, sau formele poluate si tot mai aberante ale patimilor, “morale ale crepusculului” [31] .

            Constiinte responsabile se întreaba: “Cum sa organizezi viata comuna a cetatenilor, cum sa guvernezi în lipsa reperelor si a certitudinilor, în obsesia absentei unei ordini transcendente absolute, pe care s-o poti folosi ca sursa de inspiratie? ” [32]

            Sfântul Apostol Pavel exprima concret si defineste aceasta Sursa fundamentala: “De aceea va rog sa nu va pierdeti cumpatul din pricina necazurilor mele pentru voi; ele sunt slava voastra. Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îsi trage numele orice neam în cer si pe pamânt” (Efes. 3,13 -15).

            În necazurile lui, si din prigoana, Apostolul calauzeste sufletele Efesenilor spre izvorul suprem - Tatal ceresc - în Paternitatea Sa divina, icoana a întregii paternitati umane, pentru ca în aceeasi epistola, Biserica pentru care Hristos S-a jertfit (Ef. 5, 25) sa fie revelata în vocatia Maternitatii ei spirituale.

            Acestia sunt factorii fundamentali în constiinta si existenta noastra umana. De-a lungul istoriei, viata se sprijina pe ei pentru a-si  sustine ordinea spirituala, morala, sociala si economica.

            Diminuarea influentei Paternitatii dumnezeiesti si a Maternitatii Bisericii a contribuit la degradarea unitatii omenesti, la slabirea constiintei paterne si materne în familii, la scaderea sacralitatii familiei, a Tainei Cununiei - înradacinata, în viziunea Apostolului, în nunta duhovniceasca dintre Hristos si Biserica.

            Pretutindeni în lume unde aceasta constiinta a maternitatii si paternitatii a slabit, familia se dizolva. Sotii divorteaza, copiii sunt abandonati, dezmosteniti (devenind copii ai strazii, handicapati etc.), lipsiti de lumina datatoare de viata a ratiunii parintilor, care trebuie sa-si îndemne copiii, cu constiinta paterna divina - într-o familie care a avut, de la început, o consacrare divina - si cu iubirea mamei. Unele circumstante ale abandonului pot duce si la sinucidere.

            Este de cea mai mare însemnatate ca Biserica sa cultive constiinta fundamentala a Paternitatii divine în Hristos si a maternitatii Bisericii, prin care fiecare suflet, inclusiv cel al dezmostenitilor, se poate mântui. În Biserica, precum la sânul unei mame sfinte, fiecare suflet regaseste “sânul divin” - cum marturisea o tânara de 30 ani care, dupa ce avusese multe experiente gnostice si parareligioase, a primit Botezul, Mirungerea si Euharistia si s-a împartasit frecvent, în duhul canoanelor Bisericii. Ea îsi descria starea de spirit ca o “iesire din singuratate”. Acest suflet a facut o marturisire personala din puternica sintagma a lui Mircea Eliade: “În viata exista o singura cale - calea catre Biserica”.

            Se cuvine, onest, sa pretuim si sa ne inspiram din organizarea asistentei sociale la fratii nostri din Occident. Dar, cu tot spiritul autoritar si juridic al Bisericii Romano-Catolice si cu cel individualist al Bisericii Protestante, care determina secularizarea si laicizarea, Sfânta Ortodoxie trebuie sa-si afirme duhul cu adevarat comunitar, Patern si matern, atât în marturisirea credintei cât si a iubirii divine în lume.

            Aforismul Sfântului Ciprian este mereu actual: “Habere non potest Deum Patrem, qui Ecclesiam non habet matrem.” [33]. În acest duh, în Biserica, rostind rugaciunea Tatal nostru, fiecare suflet trebuie sa simta ca exista un Tata divin pentru toti, Care prin Fiul Sau unic, Iisus Hristos, ne-a înfiat în Duhul Sfânt, în sânul matern al Bisericii, într-o fraternitate universal umana.

---------------------------------------------------------------------------------------------

"Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:

1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu
2. prin operele lui
3. si prin urmasi: fii sau ucenici. "