Dupa Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, în rânduiala slujbelor savârsite de Arhiereu din cartea Arhieraticon privind ritualul hirotoniei Preotului, doua sunt mai ales actele si momentele culminante: cel al primirii harului Preotiei si cel al primirii Sfântului Trup al Domnului. Aceste doua acte sfinte alcatuiesc o unitate în harisma si slujirea Preotiei, se împlinesc unul prin celalalt, si de aceea trebuie sa le privim împreuna. În acelasi timp, ele implica aspecte liturgice, dogmatice, istorice.
Primul act, cel al primirii harului Preotiei, are loc la timpul randuit din Sfanta Liturghie, dupa cântarea Imnului Heruvic si iesirea cu Cinstitele Daruri.
La acel moment sacru, Arhiereul introduce în Sfântul Altar pe cel ce urmeaza a fi hirotonit; doi preoti îl încadreaza si îl conduc de trei ori în jurul Sfintei Mese, cu intonarea imnurilor: “Sfintilor Mucenici care bine v-ati nevoit si v-ati încununat, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi...”, “Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor si bucuria mucenicilor, a caror propovaduire este Treimea Cea de o Fiinta ”, “Isaiie dantuieste, Fecioara a avut în pântece si a nascut Fiu pe Emanuel, pe Dumnezeu si Omul...”. În acest timp, Arhiereul asezat în partea dinspre miazanoapte a Sfintei Mese primeste la fiecare înconjur adeziunea si marturia smerita a candidatului, acesta aplecându-se si sarutându-i Omoforul, bedernita si mâna prin care se împartasesc darurile.
Dupa aceasta pregatire plina de harica emotie, cel ce se învredniceste acum de treapta preotiei îngenunchiaza în marginea din dreapta a Sfintei Mese, îsi pune mâinile una peste alta si-si reazema capul peste ele. Ceilalti slujitori îngenuncheaza si se roaga; unul dintre Preoti murmura usor o Ectenie în acest duh al implorarii harului divin. Iar Arhiereul, punând mâna dreapta pe capul lui, invoca prin cele trei rugaciuni sa vina, sa se adauge “har peste har”, rostind: “Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindeca si pe cele cu lipsa le împlineste, rânduieste pe prea cucernicul diacon (N) în Preot. Sa ne rugam dar pentru acesta, ca sa vina peste el Harul întru tot Sfântului Duh...”. Apoi în a doua: “Dumnezeule, Cel fara de început si fara de sfârsit, Cela ce esti mai presus decât toata faptura, Cel ce ai cinstit cu numirea de Preot pe cel ce l-ai învrednicit a sluji cu sfintenie în treapta aceasta Cuvântul adevarului Tau, Însuti Stapâne al tuturor, si pe acesta, pe care ai binevoit a se rândui prin mine, binevoieste sa primeasca acest mare har al Sfântului Tau Duh întru viata curata si credinta nestramutata...”. si in final, cea de-a treia, ca împlinire: “Dumnezeule, Cel mare în putere, neurmat în pricepere, Cel minunat întru sfaturi, mai presus decât fiii oamenilor, Însuti Doamne si pe acesta, pe care ai binevoit a intra în treapta preotiei, umple-l de harul Sfântului Tau Duh, ca sa se faca vrednic a sta fara prihana înaintea Jertfelnicului Tau, a propovadui Evanghelia Împaratiei Tale, a lucra cu sfintenie Cuvântul adevarului Tau, a aduce Ţie daruri si jertfe duhovnicesti, a înnoi pe poporul Tau prin baia nasterii de a doua, pentru ca si el, întâmpinând la a doua venire pe marele Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut, Fiul Tau, sa primeasca întru multimea bunatatii Tale plata bunei chivenisiri a treptei sale...”
Primirea duhovniceasca a harului se încheie cu înfatisarea noului hirotonit înaintea poporului drept-credincios, care s-a aflat de asemenea în staruitoare si adânca rugaciune. De aici, din Usile Împaratesti, Arhiereul îi încredinteaza semnele vazute ale treptei sale: vesmintele, Liturghierul, Crucea, cu rostirea cuvintelor:”Vrednic este - Axios” [1], la care poporul ca o confirmare în acelasi duh raspunde de trei ori, la fel: “Vrednic este”. Acesta este actul sacru al primirii harului Sfintei Taine a Preotiei.
Cel de-al doilea act care-l consacra pe Preot concret în slujirea si misiunea lui esentiala, anume cel prin care i se încredinteaza Sfântul Trup al Domnului, se savârseste dupa Sfintirea Darurilor. Acum, când urmeaza a se zice: “Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata...” , noul hirotonit vine în partea dinspre miazanoapte a Sfintei Mese si Arhiereul îi da pe disc, sau burete, Sfântul Trup al Domnului, zicând:”Primeste acest Odor si-L pastreaza pe el pâna la a doua venire a Domnului nostru Iiisus Hristos când are sa-L ceara de la tine”. Cel hirotonit, înfiorat haric, primeste Sfântul Trup, sarutând mâna Arhiereului si se duce de sta la mijlocul Sfintei Mese, înspre Rasarit, unde se roaga în taina zicând:”Doamne miluieste! (Kurie Elehson)” de patruzeci de ori; “Miluieste-ma Dumnezeule“, Psalmul 50 si alte rugaciuni... Apoi, înainte de a intona Arhiereul: “Sfintele Sfintilor”, noul hirotonit vine si da Sfântul Trup Arhiereului [2].
Constiinta Bisericii vede în acest al doilea act, al carui centru este primirea Sfântului Trup al Domnului, legatura indisolubila între ierarhia sacramentala si Sfintele Taine, culminând în Euharistie.
Dar, trebuie observat ca în structura acestei rânduieli sacre a hirotoniei, esential este faptul ca hirotonitul în treapta preotiei primeste de la Arhiereu, odata cu harul treptei lui, si Sfântul Trup al Domnului. În rugaciunea de consacrare a Preotului, Arhiereul precizeaza, rostind: “Însuti Stapâne al tuturor, si pe acesta pe care ai binevoit a se rândui prin mine, binevoieste sa primeasca acest mare har al Sfântului Tau Duh”. Aceasta marturie: “prin mine” tine de fiinta si structura Tainei. Arhiereul, în treapta cea mai înalta a preotiei, este în numele si în chipul lui Hristos, Mijlocitorul a tot harul în Biserica; prin el se împartaseste, se comunica harul Tainelor si, în consecinta, tot el si încredinteaza Preotului la hirotonie Sfântul Trup al Domnului.
In acest sens, un fapt cu totul semnificativ ni-l ofera unul din vechile izvoare liturgice: Constitutiile Apostolice - scriere datata catre anul 380, care cuprinde si “prelucreaza materiale din surse mult mai vechi, asa încât, dupa cuprinsul lor, apartin mai degraba primelor secole” [3]. În aceasta compozitie, un fel de sinteza liturgica a serviciilor Divine esentiale din primele trei secole ale Bisericii, aflam o referire la acest act al primirii Sfântului Trup al Domnului. La capitolul hirotoniei Episcopului - în rugaciunea de consacrare - pe lânga celelalte slujiri, Episcopului i se încredinteaza harul aducerii Sfintei Jertfe. Astfel, primul dintre cei trei Episcopi slujitori invoca pentru candidat: “...aducându-Ţi cu statornicie, nevinovat si fara prihana, curata si nesângeroasa Jertfa, pe care Tu, prin Hristos, ai rânduit-o Taina a Noului Testament, spre miros de buna mireasma, prin Sfântul Tau Fiu Iisus Hristos Dumnezeul si Mântuitorul nostru, prin care si cu care Ţie se cuvine slava, cinste si închinaciune în Sfântul Duh, acum si pururea si în vecii vecilor ”. Iar, imediat dupa aceasta rugaciune, Cartea Constitutiilor Apostolice ne face cunoscut faptul ca urmeaza ca “unul dintre Episcopi sa aduca Jertfa în mâinile celui hirotonit ” [4]. Atât continutul rugaciunii hirotonirii, cât si ritualul încredintarii Sfântului Trup în mâinile celui hirotonit, au o însemnatate capitala, revelatoare.
Din acest stravechi act ritual, dupa cum au sesizat liturgisti ca Isaac Habert (sec.XVII), S. Salaville (sec. XIX-XX) si altii [5], se deduce ca initial, în primele trei veacuri ale Bisericii, încredintarea Sfântului Trup al Domnului se facea Arhiereului, respectiv Episcopului. Astfel, Episcopul, numai el, avea harisma - sau harul - aducerii Jertfei lui Hristos, fapt înscris atât în rugaciunea consacrarii în treapta lui de Arhiereu, cât si prin actul primirii “în mâinile lui a Sfintei Jertfe, a Sfântului Trup al Domnului ”. De mentionat faptul ca, în ce-i priveste pe Preoti, ei primeau la hirotonirea lor harul de “a veghea asupra poporului si a-l calauzi cu inima curata, a-i da cuvânt de învatatura si a savârsi ierurgiile ” [6].
Dupa cum atesta surse istorice, aceasta practica cu nuante variate era în uz in întreaga Biserica, fie în Rasarit fie în Apus, în perioada primara a Bisericii. Spre exemplu în Apus, potrivit Rânduielii Romane, ca si Cartii Rânduielilor Dumnezeiesti a lui Alcuin, cum observa Salaville, “cel care era sfintit consuma la Liturghia care se savârsea în acea zi o parte din Ostia care-i era oferita de Papa si pastra restul pentru a se împartasi în tot timpul celor patruzeci de zile de la ridicarea lui la Preotie. Se facea în vechime acelasi lucru în câteva provincii din Franta, poate în toate, nu numai la consacrarea Episcopilor, ci înca si la hirotonia preotilor ” [7]. Si dupa cum remarca acelasi liturgist, “cu toate cele câteva deosebiri (...), ne pare interesant sa apropiem aceasta practica galicana si romana, disparuta înca din Evul Mediu, de rânduiala pastrata în Rasarit pâna în zilele noastre” [8].
Într-adevar, acesta sacra rânduiala s-a continuat în Traditia Rasariteana, dar cu o mutatie semnificativa: încredintându-i-se acum Preotului primirea Sfântului Trup al Domnului din mâna Episcopului care l-a hirotonit.. Sfântul Simion al Tesalonicului (sec.XV) confirma aceasta schimbare, cu urmatorul comentariu: “Când Episcopul a binecuvântat si sfintit Darurile prin invocarea Duhului Sfânt, atunci cel hirotonit Preot este chemat din nou. Arhiereul, luând cu mâna dreapta unul din cele doua Agnete care au fost sfintite, Îl pune în mâinile acestuia asezate una peste alta încât iau chipul Crucii, ca simbol al patimirii Mântuitorului, amintind de asemenea faptul ca Cel rastignit a fost lovit pentru noi în palmele mâinilor Sale, si îi zice: « Primeste acest Odor si-L pastreaza pâna la a doua venire a Domnului, când are sa-L ceara de la tine ». Acest act liturgic plin de o coplesitoare semnificatie arata într-adevar noului Preot ca el devine iconom al Tainelor lui Dumnezeu, ca el are a jertfi nu o pâine oarecare, ci pe Iisus «Pâinea cea vie» ; ca preotia lui Iisus si El Însusi - Hristos - i Se încredinteaza ca tezaur; ca el trebuie sa pastreze întru totul si preotia si pe El, pe Hristos, si ca acest bun în întregime îi va fi cerut de Domnul ” [9].
Astfel, în aceasta perioada, împrejurari istorice, cum se va vedea, au produs o modificare substantiala, marindu-se sfera harului hirotoniei preotului. Si, precum reiese din textul liturgic citat, în vremea Sfântului Simeon al Tesalonicului se pregatea la Altar un Agnet special pentru cel care urma sa fie hirotonit ca preot. Dupa rânduiala în practica astazi, se pregateste un singur Agnet în timpul Liturghiei zilei, Care va fi încredintat noului hirotonit în treapta Preotiei.
Dar aceasta schimbare cere un raspuns la întrebarile: de ce se încredinteaza initial Sfântul Trup al Domnului Episcopului; când si în ce împrejurari - sugerate deja mai sus - s-a trecut aceasta rânduiala pe seama hirotoniei Preotului? Pentru a raspunde acestor întrebari în ansamblul lor, trebuie sa vedem legatura harica între Euharistie, ierarhia sacramentala si unitatea Bisericii.
De observat ca relatia Biserica - Euharistie a devenit un ultimul timp o preocupare teologica de mai intensa cercetare si dezbatere. Teologi ortodocsi precum profesorii M. Affanasiev (Saint Serge - Paris) si A. Schmemann (Saint Vladimir - New York) mai întâi, apoi N. Trempelas (Atena) si Parintele Staniloae (Bucuresti)[10], acestia din urma intervenind complementar si cu precizari dogmatice la pozitiile celor dintâi, au deschis o problematica ardenta a timpului nostru, a fiintei Bisericii si unitatii ei.
Într-o relatie mai directa însa cu tema noastra este teza Mitropolitului Ioan de Pergam (Zizioulas) intitulata: Euharistia, Episcopul si Biserica , publicata în 1963 în limba greaca si reeditata de curând în limba franceza (1993). Esential, Mitropolitul de Pergam e preocupat în lucrarea sa de unitatea Bisericii asa cum era conceputa initial si pastrata în primele veacuri prin însesi asezamintele întemeiate de Mântuitorul Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Fara sa ignore, ci dimpotriva, subliniind “în mod egal si de la origine unitatea Bisericii în credinta, în iubire, în unicul Botez, în sfintenia vietii...”, accentul principal al lucrarii cade pe Euharistie si ierarhia sacramentala, îndeosebi în treapta ei culminanta, cea a Episcopului.
In acest sens, în ce priveste Euharistia, Mitropolitul Ioan arata ca analiza textelor biblice, respectiv cele pauline, duce limpede la concluzia ca: ”Biserica Primara dobândise pe deplin constiinta unitatii sale, atunci când proclama prin gura primului teolog al unitatii ei: ”Noi cei multi nu suntem decât un singur trup; caci toti ne împartasim din aceeasi unica Pâine” (1 Corinteni 10:17) [11].
În acelasi timp, Mitropolitul Ioan de Pergam, dupa un examen atent al izvoarelor - Faptele Apostolilor, Scrisoarea a I-a a Sfântului Clement Romanul, Didahia, Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Iustin Martirul - arata ca la început Dumnezeiasca Euharistie putea fi oferita, în principal si prin excelenta : “a) de catre Apostoli si alti harismatici - în perioada apostolica; b) de catre Episcop, înconjurat de Preoti si Diaconi” [12] - se întelege, în perioada post-apostolica.
Astfel, în aceasta Taina centrala a Bisericii, pentru care Mântuitorul poruncise ”...sa o faceti întru pomenirea Mea! “ (Luca 22:19), Apostolii urmând lui Hristos si Episcopii urmându-le Apostolilor în succesiune harica, pentru aducerea Jertfei euharistice în fiecare comunitate ecleziala locala, reprezentau girul unitatii Bisericii. Deci, relatia Episcop-Euharistie semnifica relatia Episcop-Biserica-Trup al lui Hristos, instituind “chiar pe plan ecumenic unitatea în Euharistie ca unitate prin Episcop” [13]. Si de subliniat “pe plan ecumenic “, întrucât fiecare Biserica locala cu Episcopul ei, în comuniune cu celelalte Biserici, avea constiinta ca se afla în “plenitudinea întregului trup al Bisericii, în trupul ei general în care sufla acelasi Duh” [14].
În acest sens se cuvine observat ca Sfântul Apostol si Evanghelist Ioan, în Apocalipsa (scrisa catre sfârsitul secolului I, când se organiza Biserica), întemeiaza unitatea rasadirii ei multiple în unicul Duh, repetând cu tarie: “ceea ce Duhul zice Bisericilor ” (Apoc. 2:7,11,17; 3:13, 22) - Duhul Adevarului, Unul si Acelasi în toate Bisericile. Şi tuturor Episcopilor din cele Şapte Biserici evocate simbolic: Efes, Smirna, Pergam etc., investiti cu titlul de “îngeri, pastori, strajeri ”, le transmite câte un mesaj personal de întarire, atragându-le atentia la felurite încercari si erori generate de “adâncurile satanei” (Apocalipsa 22:24), si prevenindu-i totodata cu “mustrari si amenintari, cu pedepse grave celor nepasatori de misiunea lor”[15] tocmai în apararea unicului Adevar. Si deschizând un uimitor orizont al revelatiei, îi încredinteaza din partea “Celui ce este Amin, Începutul zidirii lui Dumnezeu ”, ca raspunzând chemarii Sale, vom participa la Cina Lui - Euharistia. Iar în final Domnul le spune:”Celui ce biruieste îi voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu precum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal pe scaunul Sau” (Apoc. 3: 20-21).
Pe temeiul acestei marturii apostolice revelatoare, Sfântul Ignatie al Antiohiei, îngemanat în Duh si timp cu însasi epoca apostolica, situeaza la fel locul Episcopului în Biserica si îndeamna: “Cu totii urmati pe Episcop dupa cum urmeaza Iisus Hristos pe Tatal, iar pe Preoti ca pe Apostoli. (...) Acea Euharistie sa fie buna, care este facuta de Episcop sau de cel caruia Episcopul i-a îngaduit. Unde se vede Episcopul, acolo sa fie si multimea credinciosilor, dupa cum unde este Iisus Hristos acolo este si Biserica Universala[16]. De observat ca Sfântul Ignatie, prin cuvântul “Biserica Universala” - formula întrebuintata în scris pentru prima oara - arata deodata atât “integritatea bisericeasca” a fiecarei comunitati, întemeiata pe Euharistie - cu Episcopul ei savârsitor, implicând, se întelege, Evanghelia si toate celelalte Taine, - cât si unitatea tuturor comunitatilor ecleziale “în plenitudinea întregului Trup al lui Hristos” [17] - deci “ Biserica Universala”.
În acelasi spirit, Sfântul Ignatie mai învata: “Sa privim pe Episcopi ca pe Domnul Însusi ” [18]. Şi înca mai direct, în consens cu autorul Apocalipsei, scriind magnezienilor îi învata: “Sa aveti întâi-statator pe Episcop, care este în locul lui Dumnezeu“ [19]. Textul acesta este cel mai semnificativ privind locul episcopului în Biserica, dupa cum subliniaza Mitropolitul de Pergam: “siégeant ŕ la place de Dieu“ [20].
Puternica expresie a Sfântului Ignatie: “în locul lui Dumnezeu ” (eis topon Qeou), Mitropolitul de Pergam o interpreteaza în sens liturgic, în lumina legaturii între Liturghia Bisericii si Liturghia cereasca din Apocalipsa Sfântului Ioan (Apoc. 4, 5), constatând ca Episcopul este descris ca “sezând în locul lui Dumnezeu” - pentru ca el ocupa în Sinaxa Euharistica de pe pamânt un loc pe care Apocalipsa îl descrie drept “Tronul lui Dumnezeu si al Mielului în Sinaxa cereasca” [21]. Asemenea Mielului, “stând”, deci înviat, dar în acelasi timp “ înjunghiat ”, deci în stare de jertfa, înconjurat de “cei douazeci si patru de batrâni” (Apoc. 5:6-8), si oferind Tatalui Ceresc Creatia ca jertfa, tot astfel sI Episcopul, înconjurat de Preoti si Diaconi, aduce jertfa în Biserica.
Aceasta unitate în Duh a Sfântului Apostol Ioan cu Sfântul Episcop Ignatie al Antiohiei - sub un alt aspect, unitate între Scriptura si Traditie - arata Biserica în lume ca un asezamânt divin-uman, instituit temeinic si durabil. Constiinta unitatii ei se înradacina în Hristos si în actele Lui savârsite odata pentru totdeauna - Cuvânt si Taine, culminând în Euharistie si Preotie, care alcatuiau deodata fiinta si unitatea Bisericii. Concret, o Biserica locala cu integritatea ei “bisericeasca” în “întregul Trup al lui Hristos” însemna, potrivit sintezei Mitropolitului de Pergam, “acea Biserica ce este si ramâne într-un loc determinat ”, cea care “se aduna” - mai ales în Ziua Domnului - “pentru a frânge pâinea”, într-o sinaxa (adunare) unica. Înaintea “Altarului unic” se afla tronul acestui “Episcop unic”, asezat “pe locul lui Dumnezeu” si privit ca “icoana vie al lui Hristos”, în care se exprima unitatea multiplicitatii “Bisericii Universale”. Atât Preotii cât si Diaconii se aflau stând în jurul Episcopului, pentru a-l ajuta, deci uniti cu el în savârsirea Euharistiei. Dinaintea lor se afla “poporul lui Dumnezeu ”, constituit în Biserica prin “Botezul unic” si reprezentând astfel “unitatea plenara si desavârsita a Bisericii lui Hristos” [22]. Aceasta reprezinta imaginea unei Biserici locale, dar cu constiinta plenitudinii în adevarul unic si unificator al tuturor Bisericilor locale - alcatuind Biserica Universala. Caracterul local nu o izola. Spiritual, Bisericile locale de pretutindeni, credinciosii din sânul lor, aveau constiinta ca alcatuiesc un singur trup - “Trupul lui Hristos”. “Traiau aceeasi realitate în dumnezeiasca Liturghie, nucleul unitatii în dreapta credinta si în iubire” [23].
Constituita astfel, înca de la sfârsitul secolului I si începutul secolului II, aceasta icoana si stare de fapt a Bisericii avea sa dureze, fara schimbari sensibile, de-a lungul primelor doua veacuri. Cu secolul III evenimentele istorice aduc însa schimbari. Caracterizata printr-o oarecare toleranta de care s-a bucurat Biserica între domnia Împaratului Sever (193-211) si cea a Împaratului Deciu (249-251) - exceptând edictul lui Maximin Tracul (235-238), care îi face martiri pe Episcopii Romei Pontian si Ipolit - aceasta perioada ofera posibilitatea unei misiuni sporite în raspândirea Evangheliei, aducând înmultirea credinciosilor, nu numai în orase ci si în tinuturile rurale. Pentru pastrarea unei unice Euharistii, acesti credinciosi, oricât de departe s-ar fi aflat, trebuiau sa vina sa participe la Sinaxa Euharistica din cetate. Cum sesizeaza Mitropolitul Ioan, dupa Traditia Apostolica a lui Ipolit, Episcopul nu numai ca savârsea Euharistia, ci trebuia sa o si împarta cu mâinile sale multimii credinciosilor, dar cu precizarea: “Daca este cu putinta” [24].
În aceste conditii, înca din a doua jumatate a secolului II, apare institutia horepiscopilor - episcopi rurali a caror prezenta si activitate dureaza doar pâna în prima jumatate a secolului IV[25]. Locul lor îl vor lua asa numitii periodevti, adica preotii superiori din preajma episcopilor din orase, care vor deveni mai târziu Protoiereii obisnuiti [26].
Începând cu anul 249, sub împaratii romani Deciu si Valerian, se ianugureaza în Imperiu o noua politica fata de Biserica. În acesti ani începe si migratia popoarelor, dintre care primii sunt gotii (243-250). Unitatea Imperiului se zdruncina si Biserica este considerata una din cauzele destramarii. De aici înainte, persecutia se va extinde asupra crestinilor din toate straturile sociale, lovind mai întâi în capii Bisericii, Episcopii, care constituiau factorii de stabilitate si unitate ai acestui sfânt Asezamânt divino-uman. În aceste conditii, centre episcopale importante ramân un timp fara ierarhi, acestia fiind exilati, refugiati sau martirizati. Sfântul Ciprian († 254) lipseste 15 luni din Cartagina, fiind în cele din urma martirizat. Roma ramâne fara episcop prin martiriul Papei Sixt al II-lea, ca si Alexandria fara Episcopul sau Dionis [27]. În aceste conditii, se punea o problema foarte grava: cine avea sa savârseasca Dumnezeiasca Împartasanie în absenta Episcopului? Constatam ca Sfântul Ignatie Teoforul, care scria în conditiile persecutiei Bisericii din vremea sa, prevazuse o solutie atunci când preciza: “Acea Euharistie sa fie socotita buna, care este facuta de episcop sau de cel pe care episcopul l-a numit ”. Este neîndoielnic, chiar si în aceasta perioada critica, faptul ca episcopii siliti sa-si paraseasca locurile de slujire nu lasau Biserica fara Euharistie. Sfântul Ciprian, îndepartat din Biserica, transfera dreptul savârsirii dumnezeiestii Euharistii preotilor însotiti de diaconi [28]. Sunt indicii ca si la Roma preotii preiau conducerea Bisericii dupa moartea episcopului Fabian. La fel se petrec lucrurile si în Episcopia Alexandriei în absenta Episcopului Dionisie[29].
Aceste noi situatii istorice: înmultirea numarului credinciosilor în orase ca si în localitati rurale, precum si absenta episcopilor din scaunele lor din cauza persecutiilor duc, dupa cum s-a constatat, la trecerea savârsirii Euharistiei, când era cazul, în seama preotilor. Iar odata cu aceasta, mai ales în localitati rurale unde erau trimisi delegati preoti de la Centrul epsicopal, acestia se legau spiritual de credinciosi constituind “o unitate individuala permanenta care a si fost forma primara a Parohiei ” [30]. Ca data istorica, fenomenul este considerat ca aparând pe la mijlocul secolului III.
În acest nou context, cum se pastra unitatea Bisericii prin nasterea Parohiei, deci a mai multor Parohii, în raport cu constiinta unitatii în Euharistie si în jurul Episcopului? Precum arata realitatile istorice analizate de Mitropolitul Ioan, s-au gasit mai multe solutii. Una dintre ele a fost practica asa-numitului “ Fermentum ”. Aceasta consta în trimiterea prin doi acoliti a unei bucati din Euharistia savârsita de Episcop tuturor celor care nu puteau participa la ea, si mai ales Sinaxelor, adunarilor liturgice care erau slujite de presbiteri (Parohiile). În acest din urma caz, Preotul trebuia sa amestece bucata de Euharistie episcopala cu Euharistia pe care o savârsea el însusi [31]. Aceasta practica însa nu a durat decât pâna în secolul IV. Canonul 16 al Sinodului local din Laodiceea preciza: “Sa nu se trimita cele sfinte în alte parohii la sarbatoarea Pastilor dupa chipul cum trimit pâinile cele binecuvântate “ [32]. Se putea trimite astfel ca si pâna în ziua de astazi Anafura - pâinea ramasa din prescurile din care s-au scos Sfântul Agnet si celelalte miride.
Ori, aceasta precizare canonica arata ca în acel moment istoric Parohia era constituita; ca “trecerea de la o unica Sinaxa la o multitudine de sinaxe a reprezentat - observa Mitropolitul de Pergam - unul din cele mai considerabile evenimente din viata Bisericii, dar care s-a realizat într-un chip atât de tacut încât nu a lasat nici cea mai mica urma de tumult în desfasurarea ei”[33]. Semnificativa este însa mentiunea din canonul 18 al Sinodului I Ecumenic, care atesta ca Preotii erau investiti haric sa savârseasca Sfânta Jertfa si sa împartaseasca pe Diaconi si pe credinciosi. Iar ceva mai târziu Sfântul Ioan Gura de Aur arata ca deosebirea esentiala între Episcop si Preot era hirotonia: “Acestia (Episcopii) nu au alt drept superior decât cel al Hirotoniei, iata ce au ei mai mult decât Preotii ” [34].
Dar care sunt atunci simbolurile si actele sacre prin care multiplicitatea Parohiilor cu slujitorii, cu Preotii lor, pastreaza legatura harica cu Episcopul lor, în duhul unitatii si integritatii Bisericii locale si implicit, se întelege, a Bisericii Universale? Mitropolitul Ioan evidentiaza aici urmatoarele elemente: obiceiul consacrat canonic al pomenirii numelui Episcopului de catre Preot la savârsirea slujbelor dumnezeiesti, mai ales a Sfintei Euharistii; primirea Antimisului purtând semnatura Episcopului, fara de care nu poate savârsi Sfânta Liturghie; savârsirea Tainei Sfântului Mir cu Sfântul si Marele Mir primit de la Episcop. La acestea el mai adauga Canonul 31 al Sinodului Trulan, care prevede obligatia “clericilor care liturghisesc sau boteaza în Paraclise sau în case sa aiba pentru aceasta învoirea Episcopului respectiv ” [35].
Acest expozeu de cercetare istorica si sustinuta analiza teologica, datorat îndeosebi Mitropolitului Ioan de Pergam, vizeaza unitatea Bisericii. Într-adevar, Biserica trebuie sa afirme în ea însasi unitatea ei organica, si totodata sa ofere lumii paradigma mântuitoare a unitatii; a vindecarii lumii de sfâsierea spirituala produsa de pacatul lui Adam, sursa a oricarei înstrainari, patimiri si schizofrenii umane.
Aceasta unitate a Bisericii se exprima viu, concret, asa cum am aratat, în unitatea dintre Euharistie, ca Taina centrala - “Dumnezeu-Cuvântul S-a facut Trup” - si ierarhia bisericeasca, în care Episcopul Îl reprezinta “iconic” în Biserica pe Hristos. Episcopul este “pe locul Lui“ în planul vazut. De precizat: “pe locul lui Hristos “, dar nu “în loc de Hristos “, sinaxa Liturghiei Cuvântului si Euharistiei revelând fidel Liturghia Cereasca.
Desigur, aceasta marturie a credintei ortodoxe si pastrarea ei sunt de o însemnatate capitala, atât pentru structura Bisericii în ea însasi, cât si pentru misiunea ei în lume, repetam, ca paradigma a unitatii lumii. Pentru aceasta a venit Fiul lui Dumnezeu în lume, si aceasta este menirea esentiala a operei Sale - Biserica.
Dar daca, dupa cum am observat, prin aparitia Parohiei s-a trecut la savârsirea Euharistiei si de catre Preot, legatura unitatii continuând a se pastra prin elementele aratate (pomenirea Episcopului de catre Preot, primirea Antimisului etc.), noi trebuie sa vedem în acelasi timp, în însasi structura Liturghiei Euharistice de la hirotonirea preotului prin mijlocirea Sfântului Trup al Domnului, grija Bisericii pentru pastrarea unitatii. Initial, Sfântul Trup se încredinta Episcopului, iar acest Sacru Odor (“trésor ”) constituia girul unitatii Bisericii. În acest scop Îl si primea Episcopul, el fiind în cea mai înalta treapta a ierarhiei si “capul” vazut al Bisericii locale. Ori acum, în conditiile nasterii parohiei, Îl primeste Preotul, ca temei si semn al investiturii sale pentru savârsirea Sfintei Euharistii, dar tot prin mijlocirea Episcopului, tocmai în vederea pastrarii unitatii.
Iar daca ne întrebam: oare acest proces firesc de crestere a Bisericii, prin care Preotul devine tot mai mult participant direct la savârsirea Sfintei Jertfe, a însemnat o schimbare fundamentala în constiinta unitatii Bisericii? Nu credem acest lucru.
Atât Împartasania cât si Ierarhia sacramentala, divin instituite, si-au pastrat fiinta lor originara, întemeind unitatea Bisericii în unitatea lor indisolubila. În sfera atotcuprinzatoare a Preotiei, asa cum am observat de la început, Episcopul nu a fost niciodata singur, ci totdeauna s-a aflat în comuniune sacra împreuna cu Preotii si Diaconii (Faptele Apostolilor 11:30; 15: 2,4,6,22,23; 21:18).
De altfel, în Noul Testament termenii prezbiter - preot si episcop erau folositi în comun, atât pentru slujitorii din treapta a doua, cât si pentru cei din cea mai înalta treapta a ierarhiei bisericesti. Încât, dupa cum interpreteaza Profesorul Iustin Moisescu (devenit apoi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române), Pavel a putut sa-i numeasca atât Preoti cât si Episcopi pe slujitorii Bisericii din Efes (Faptele Apostolilor 20:17, 28), indiferent daca în fata sa erau numai Preoti sau numai Episcopi, sau daca erau laolalta Preoti si Episcopi [36]. În acelasi duh al “simfoniei” Episcopi-Preoti, foarte viu în Biserica primara, Sfântul Irineu, comentând acelasi fapt apostolic, afirma ca “la Milet au fost convocati Episcopii si Preotii din Efes si din celelalte cetati vecine “ [37]. Slujirea lor va ramâne permanent împreuna, fiind înradacinata în însasi Liturghia hirotoniei, adânc, în jertfa în care ea însasi este expresia suprema a unitatii.
Prima Liturghie Euharistica la care participa Preotul este savârsita de Episcop. În cadrul acestei Liturghii el primeste harul Preotiei. Şi apoi Episcopul îi încredinteaza Sfântul Trup al Jertfei Domnului, cu Sacrul cuvânt: “Primeste Odorul Acesta si-L pastreaza pe El...”, în constiinta raspunderii si în fata Judecatii lui Dumnezeu. Iar Preotul, în spiritul jertfelnic al acestei unitati si raspunderi, îl va pomeni pe Arhiereul care îl hirotoneste, fie la vii cât traieste, fie la adormiti în cazul în care s-a savârsit din aceasta viata.
Practica folosita prin “Fermentum ”, transmiterea Sfântului Trup departe, la comunitatile ecleziale nou nascute parohiale, era o încercare de a mentine aceasta relatie dificila a unitatii, dar ea nu a putut dainui ca atare. Dar primirea de catre Preot a Sfântului Trup din mâinile Episcopului se va institui durabil, afirmând deodata atât realitatea fireasca a dezvoltarii Bisericii, cât si pastrarea unitatii ei.
Si atunci, revenind la tema unitatii, constatam ca Biserica a consacrat permanent în devenirea sa istorica modele de unitate; dar tot atât de esentiala a ramas si este constiinta unitatii, implicând întreaga ei structura organica: Cuvântul Evangheliei, Sfintele Taine culminând în Jertfa Euharistica, ierarhia bisericeasca - Episcop, Preot, Diacon - si întreaga obste crestina. Numai împreuna, într-o constiinta neadormita, se afirma raspunderea pentru Sfântul Trup al lui Hristos - Biserica.
*
Fireste, prin primirea Sfântului Trup al Domnului, Preotul devine personal raspunzator în întelegerea si asumarea misiunii pe care o cere acest act unic în vocatia si slujirea lui.
Am vazut ca pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului (secolul 15), actul încredintarii Sfântului Trup de catre Episcop Preotului are o covârsitoare semnificatie. “Preotul devine iconom al Tainelor lui Dumnezeu, întrucât el are a jertfi nu o pâine oarecare, ci pe Iisus, Pâinea Cea Vie; Preotia lui Iisus Hristos si El Însusi , Hristos, I Se încredinteaza ca Sfânt Odor. Caci el trebuie sa pastreze întru totul Preotia si pe El, pe Hristos, pentru ca acest Bun în întregime îi va fi cerut de Domnul”.
Odata cu primirea Tainei Hirotoniei, precum si a Sfântului Trup al Domnului, Preotul dobândeste constiinta participarii tot mai depline la Preotia lui Hristos.
Într-un sens mai adânc, preotul, primind Sfântul Trup, în constiinta misiunii de a savârsi de aici înainte Jertfa Euharistica, devine constient ca el însusi se afla în stare de jertfa.
Din aceasta tâlcuire întelegem ca preotul, purtând Sfântul Trup, poarta în acelasi timp atât pe Hristos cât si Preotia Lui; ca preotia preotului se face partasa Preotiei lui Hristos - “Cel ce aduce si Se aduce pe Sine ca Jertfa ” . Ca, în slujirea lui, el se face partas iconomiei Întruparii si Mântuirii.
O privire mai adânca si mai cuprinzatoare ne spune ca prin sintagma sacra: Trupul lui Hristos ni se dezvaluie aceste trei ipostaze în opera Mântuirii: Trupul Personal, pe care Mântuitorul L-a asumat prin Întruparea de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria; Trupul Euharistic, instituit de Mântuitorul la Cina cea de Taina; si Trupul Duhovnicesc, Biserica, odraslita în Sângele Sau pe Cruce, si nascuta în Duhul Sfânt la Cinzecime, când intra vizibil în istorie. Aceste trei ipostaze confera un sens tot mai complex si revelator al Euharistiei constiintei preotului proaspat hirotonit, care acum tine Sfântul Agnet în mâinile sale încrucisate (stânga sub dreapta) si sprijinite pe Sfânta Masa, sau pe disc, si Îl contemplâ cu fata spre credinciosii care alcatuiesc Trupul Eclezial al lui Hristos.
Înca înainte de instituirea ei, în cursul propovaduirii Cuvântului, Mântuitorul descoperea fiinta acestei Sfinte Taine: “Eu sunt Pâinea vietii... Aceasta este Pâinea Care Se coboara din cer, pentru ca acel care va mânca din ea sa nu moara. Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu... Daca nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata în voi. Cel care manânca trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnica, si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Caci trupul Meu este adevarata mâncare si sângele Meu, adevarata bautura. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu ramâne în Mine si Eu în el ” (Ioan 6: 48-56).
Aceste cuvinte descopera semnificatia, menirea Tainei într-o viziune globala a vietii Bisericii. Iisus Hristos a înaltat Trupul Sau personal prin Cruce si Înviere pâna la dreapta Tatalui. Atunci cuvintele Mântuitorului : “Eu sunt Pâinea vietii ” si celelalte, pâna la acea sublima expresie paulina “Mie a vietui este Hristos” (Fil. 1: 21), cum s-ar putea împlini altfel decât prin Euharistie? În acest sens Euharistia este Taina centrala în iconomia mântuirii. Prin ea, din iubire, viata lui Hristos ni se împartaseste. “Trupul Euharistic - explica Parintele Staniloae - nu e decât Trupul Personal al lui Hristos, pe cale de hranire mai departe a Trupului Sau Duhovnicesc, deschis acestei hraniri si doritor de ea ” [38].
Cuvintele teologului român vor sa sublinieze unitatea Trupului Personal al lui Hristos cu Trupul Sau Euharistic si, se întelege, mai departe, comuniunea cu Biserica - Trupul Sau Duhovnicesc, caruia îi este Capul.
Sfântul Ioan Gura de Aur sesizeaza adânc: “Pentru aceasta El a dorit sa Se uneasca cu firea noastra, sa faca din noi toti propriul Sau Trup, sa ne identifice cu El asa cum trupul este unit cu capul. Este aici semnul celei mai arzatoare iubiri. Iov lasa sa se întrevada acest gând atunci când spune despre servitorii lui ca îl iubeau într-atâta încât ar fi dorit sa-si asimileze carnea lui prin înghitire: «Cine ne va da sa ne saturam de carnea lui?» (Iov, 31: 31). Este ceea ce Hristos a facut cu adevarat, atât pentru a cuceri mai deplin inima noastra, cât si pentru a ne-o deschide în întregime pe a Sa; El nu S-a multumit sa Se ofere privirii celor ce-L iubeau, El S-a pus pe Sine în mâinile lor, în gura lor, sub dintii lor, amestecându-si substanta cu substanta lor, dând multumire deplina tuturor doririlor ” [39].
Este ca si când Hristos ar spune: “Eu am dorit sa fiu fratele vostru, sa am din cauza voastra aceeasi carne si acelasi sânge ca voi”, sânge care “face sa curga puterea si viata” în voi [40].
Aceasta lucrare sacra a Preotiei o savârseste preotul hirotonit, preotul care este “chipul vazut al Arhiereului Cel Vesnic Hristos”. Gura preotului care rosteste cuvintele sfinte este gura lui Hristos: “Daca tu vei deosebi lucrul de pret de cel fara de pret, vei fi ca gura Mea” (Ieremia 15:19). Sau: “Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu; daca slujeste cineva, slujba lui sa fie ca din puterea pe care o da Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu sa Se slaveasca prin Iisus Hristos, Caruia Îi este slava si stapânirea în vecii vecilor ” (1 Petru 4:11).
Mâinile preotului sunt mâinile lui Hristos, asa cum spunea Sfântul Ioan Gura de Aur : “Nimic din toate acestea [Sfintele Taine] nu se savârseste decât prin mâini neîntinate si sfintite, prin mâinile preotului ” [41]. Astfel Hristos, fiind la dreapta Tatalui în Duhul Sfânt “calauzeste Biserica, Preotia la tot adevarul ” (Ioan 16:13).
Preotul, contemplând Sfântul Agnet în Duhul Sfânt, întelege cuvintele rostite de Episcop: “Primeste Acest Odor...” în aceasta lumina caci, dupa acelasi Hrisostom: “Preotia cu adevarat se savârseste pe pamânt, dar îsi afla rânduiala printre ierarhiile ceresti ” [42]. Lucrarea ei este cereasca, este lucrarea lui Hristos în Duhul Sfânt, care face ca pamântul sa fie oglinda cerurilor. Oare nu a auzit el atunci, la Sfintirea Darurilor, invocarea: “Trimite Duhul Tau Cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte” ? El traieste viu unitatea între Preotie, Euharistie si Biserica. Apostolul înaripa constiinta Preotilor chemati de el, în Milet: “Luati aminte de voi însiva si de toata turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a câstigat-o cu însusi Sângele Sau ” (Fapte, 20:28). În acest moment, preotul traieste Taina în lumina invocarii Duhului Sfânt Care învaluie si cuprinde întregimea existentei: “Iar pe noi pe toti, care ne împartasim dintr-O Pâine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin împartasirea aceluiasi Duh Sfânt ” (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare). În Duhul Sfânt Îl îmbratiseaza si el pe Hristos, Îl contempla în mâinile sale pe Cel “prin Care toate s-au facut ” - Biserica, Creatia.
I.P.S. Daniel, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, marturiseste în termenii urmatori momentul sacru al Preotiei: “Dupa hirotonie, în clipa cuvenita, Patriarhul care ma hirotonise mi-a încredintat, în mâinile puse una peste alta în forma de cruce, Sfântul Trup Euharistic si a rostit cuvintele: «Primeste Odorul Acesta, pazeste-L pâna la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El Îl va cere de la tine!» . Apoi am fost condus în partea dinspre rasarit a Sfintei Mese, astfel încât privirea sa-mi fie îndreptata catre poporul dreptcredincios ce se afla de fata la rugaciune ” [43].
Preotul tine Trupul Domnului jertfit pentru el, pentru credinciosii din fata lui, pentru lumea întreaga. El simte ca participa si va participa la jertfa Mântuitorului de-a lungul întregii lui slujiri, oferind credinciosilor Acest Trup pâna la sfârsitul vietii lui: “Lucrarea Duhului nu se reduce la un singur moment (Cinzecime, epicleza), ci implica o durata, o permanenta, o stare, o atitudine noua, caracteristice vremii si fiintei Bisericii” [44]. El împlineste acest act în mod personal, dar totodata si în comuniune duhovniceasca permanenta cu Episcopul care l-a hirotonit, si în comuniune de har cu toti preotii, cu preotia Bisericii înradacinata în Preotia Vesnica a lui Hristos.
Într-o asemenea viziune, el trebuie sa contemple întregul, dar prin mica sinaxa euharistica a Parohiei care i-a fost încredintata odata cu încredintarea Sfântului Trup, si pe care o are de hranit nemijlocit cu Trupul lui Hristos. Parohia lui este mica Biserica (Sfântul Ioan Gura de Aur vorbea chiar de fiecare familie ca de o mica Biserica!). Viata lui se identifica cu viata Bisericii, a Parohiei pe care o slujeste, cu constiinta raspunderii pentru ea, acum si aici, pe tot parcursul vietii lui, dar si dincolo, prin imaginile de lumina harica sau de umbra pe care le-a lasat, si de care va da seama la Parusie.
Pentru el, propriul sau sfârsit se uneste în orizont eshatologic cu sfârsitul lumii, raspunzând de actele sale în parte la judecata cea dintâi, particulara, si deplin la Judecata Universala, când va da seama cu faptura lui întreaga si pentru toate consecintele, bune sau rele, generate dupa trecerea sa de pe tarmul acestei vieti pe tarmul celeilalte, din împaratia acestei lumi în Împaratia cea de dincolo.
Privind relatia Euharistie-Preotie, înca si mai ascutit si patrunzator în constiinta este ultimul cuvânt al formulei sacre, în care Odorul încredintat îi va fi cerut înapoi de catre Hristos. Hristos este Arhiereul cel Vesnic, Preotia este a Lui, Trupul Euharistic este El Însusi, Mielul, iar Trupul Eclezial este extensie a Întruparii Lui. Dar El, Hristos, a instituit Preotia Apostolilor si urmasilor lor în numele Lui (In Persona Christi ): "Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe voi " - si împartasindu-le harul: "Luati Duh Sfânt " (Ioan 20:21-22). Odata cu harul Duhului, El le-a încredintat Preotia Lui si raspunderea pentru Trupul Sau Euharistic, asa cum a hranit Trupul Eclezial, Biserica. Preotul este raspunzator, începând din aceasta clipa, daca el însusi - si prin el, sufletele ce i-au fost încredintate - s-au zidit ori s-au smintit, si daca Trupul lui Hristos este oferit potrivit iconomiei divine. Spusese Proorocul: "Pe tine, fiul omului, te-am pus Eu strajer casei lui Israel si tu vei auzi cuvânt din gura Mea si îl vei vesti din partea Mea. Când Eu voi zice pacatosului: « Pacatosule, vei muri», si tu nu-i vei grai nimic, ca sa vestesti pe pacatos sa se abata de la calea lui, atunci pacatosul acela va muri în pacatele sale, iar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar daca tu ai vestit pe pacatos sa se abata de la calea lui si sa se întoarca de la ea, si el nu s-a abatut de la calea lui, atunci el va muri în pacatele sale, iar tu ti-ai scapat viata " (Iezechiel 33: 8-9).
Preotul mai stie de asemenea ca “cel ce a întors pe pacatos de la ratacirea caii lui îsi va mântui sufletul din moarte si va acoperi multime de pacate “ (Iacov 5: 20).
El cunoaste drumul, suisul istoric al Bisericii catre Împaratie. În Duhul Sfânt, Hristos a înduhovnicit trupul, firea umana, din treapta în treapta prin Cruce, Înviere si Înaltare pâna la dreapta Tatalui, când firea omeneasca s-a umplut de infinitul luminii si iubirii divine. Tot astfel în Duhul Sfânt - Care, cum spune Hristos, “din al Meu va lua ” - din si prin Hristos, prin Trupul Sau Euharistic, prin toate Tainele care alcatuiesc o unitate a vietii în Duhul Sfânt, Biserica înainteaza spre Împaratie.
În timpul petrecerii Lui trupesti Hristos era cu ucenicii, cu oamenii, alaturi de ei, într-un timp si spatiu limitat. De aceea le spune ucenicilor: “Va este de folos ca sa Ma duc. Caci daca nu Ma voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, Îl voi trimite la voi “ (Ioan 16:7). Mângâietorul, deîndata ce a fost trimis de la Tatal, va face astfel ca Hristos sa Se salasluiasca în interior, înlauntrul Apostolilor la Cinzecime, si înlauntrul tuturor celor botezati. Pentru ca, dupa Cinzecime, Iisus Hristos, în Duhul Sfant, savârseste aceasta lucrare cu Biserica Lui si cu fiecare credincios, în duhul iconomiei dumnezeiesti.
Asa se înfaptuieste zidirea Bisericii, prin înduhovnicirea prezentei lui Hristos, înaintarea catre universalizarea Întruparii si mântuirii, a plinirii Împaratiei. Acesta este mesajul sublim al marturiei Sfintei Traditii : “Primeste Acest Odor si-L pastreaza pe El pâna la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are sa-L ceara de la tine ”.
1 - *Articol publicat in revista Ortodoxia, XLV(1996), nr. 1-2.
BIBLIOGRAFIE:
[1] P. Denis Guillaume, Grand Euchologe et Arkhiératikon, Diaconie Apostolique, Parma, 1992, pp. 752-755.
[2] Ibidem.
[3] Pr. Prof. Ene Braniste, Liturgica Generala, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1993, p. 22.
[4] Les Constitutions Apostoliques, Introd., trad. et notes par Marcel Metzger, Strassbourg, Ed. Cerf, Paris, 1992, Livre VIII, 5, pp. 292-293.
[5] Vezi S. Salaville, Un Rite d’Ordination en Orient : l’Hostie dans la main de l’ordonné, în Echos d’Orient, Revue bimestrielle, Constantinople, sept.-oct. 1913, pp. 424-430.
[6] Les Constitutions Apostoliques, op. cit., cap. 16.
[7] Cf. S. Salaville, op. cit., p. 428.
[8] Idem, p. 430.
[9] J. P. Migne, Patrologie Gréque, Tome 155, Col. 159, p. 427.
[10] Alex. Schmemann, L’Eucharistie, Sacrement du Royaume, trad. par C. Andronikof, YMCA-Press / O.E.I.L., Paris, 1985; A. Schmemann, La notion de Primauté dans l’Église Orthodoxe, Neuchatel, 1960, p. 124; Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Biserica Universala si Soborniceasca, în Probleme interconfesionale, 1966, p.167; P. Trempelas, Qeoriai aparaqekoi peri thn Una Sanctam, în ’Ecclhsia, Atena, Nr. 7-13/1964.
[11] Métropolite Jean de Pergame, Zizioulas, L’Éucharistie, l’Évęque et l’Église durant les trois premiers sičcles, traduit du grec par Jean Louis Palierne, Théophanie, Desclée de Brouwer, 1994, p. 64.
[12] Idem, p. 79.
[13]Idem, p. 163.
[14] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Scrieri Teologice, 1965-1966, p. 191.
[15] Pr. Dr. I. Mircea, Apocalipsa, Ed. Harisma, Bucuresti, 1995, p. 71.
[16] Catre Smirneni, VIII, 1-2, în Scrierile Parintilor Apostolici, trad. Pr. D. Fecioru, în col. Parinti si scriitori bisericesti, vol. 1, Ed. Instit. Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1979, p. 184.
[17] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 191.
[18] Catre Efeseni, VI,1, ibid. p. 159: “Wz ajton ton Kurion ”.
[19] Catre Magnezieni, VI,1, ibid. p. 166: “Eis topon Qeou ”.
[20] Métropolite Jean de Pergame (Zizioulas), op. cit., p. 81.
[21] Ibidem.
[22] Idem, p. 195.
[23] Métropolite Maxime de Sardes, Le Patriarchat Ścuménique dans l’Eglise Orthodoxe, Etude historique et canonique, trad. du Grec par Jacques Touraille, Ed. Beauchesne, Paris, 1975, p. 62.
[24] Métropolite Jean de Pergame (Zizioulas), op. cit., p. 208.
[25]Sinodul Laodiceea, Canonul 57, cf. Arhid. Prof. Dr. I. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1991, p. 216.
[26] Ibidem.
[27] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeasca, VII, 11, în Scrieri, Partea Întîia: Istoria Bisericeasca; Martirii din Palestina, în col. Parinti si scriitori bisericesti, vol. 13, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Instit. Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1987, p. 284; cf. si Métropolite Jean de Pergame, op. cit., p. 210.
[28] J.P.M., P.G., Tome IV, Lettre V, Col. 438, II, A.
[29] Eusebiu de Cezareea, op. cit., VII, 24, p. 294.
[30] Métropolite Jean de Pergame (Zizioulas), op. cit., p. 212.
[31] Idem, p. 230.
[32] I. Floca, op. cit., p. 206.
[33] Métropolite Jean de Pergame (Zizioulas), op. cit., p. 204.
[34] St. Jean Chrysostome, Śvres Complčtes, Ed. J. Bareille, Tome XIX, Paris, Librairie de Luis Vivés, 1869, Homélie XI sur la 1-re Ep. ŕ Timothée, Col. 453.
[35] Sinodul Trulan, Canonul 31, în I. Floca, op. cit., p. 116.
[36] Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia Bisericeasca în Epoca Apostolica, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 39.
[37] St. Irinée de Lyon, Contre les Hérésies, Dénonciation et réfutation de la gnose au nom menteur, trad. par Adelin Rousseau, Moine de l’Abbaye d’Orval, Ed. Cerf, Paris, 1985, p. 339.
[38] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica, vol. 3, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, p. 103.
[39] St. Jean Chrysostome, Homélies sur Saint Jean: Homélie 46; 3, en Śvres Complčtes, Tome XIV, p. 33.
[40] Ibidem.
[41] Sfântul Ioan Gura de Aur, Despre Preotie, III, 5, în vol. Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigore de Nazians, Sf. Efrem Sirul, Despre Preotie, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, p. 60.
[42]Ibid., p. 33.
[43] Daniel, Mitropolit al Moldovei si Bucovinei, Pazeste Odorul Acesta, Ed. Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, 1991, p. 1.
[44] Boris Bobrinskoy, Communion du Saint Esprit, Abbaye de Bellefontaine, Maine & Loire, 1992, p. 99.
*****
|
