Suntem uimiti de schimbarile epocale care s-au petrecut în 1989 în Europa Centrala si Rasariteana. Poate ar trebui sa ne amintim ca întregul veac XX a fost un veac de schimbari radicale. Sa evocam macar câteva dintre ele, care privesc vocatia si chemarea noastra spirituala. În domeniul stiintelor naturii, centrul de greutate s-a deplasat dinspre materie înspre spirit; în cadrul revolutiei stiintifice si tehnice, s-a aratat ca omul - care a fost creat dupa chipul Creatorului - poate deveni la rândul sau creator de valori; în domeniul filosofiei, existentialismul, personalismul si alte scoli de gândire  asemanatoare au implicat însasi esenta fiintei umane si au conlucrat cu alti factori socio-politici pentru a pune în evidenta tema fundamentala, atât de complexa, a drepturilor omului. În domeniul istoriei religiilor, conceptul de sacru, de divin, a fost recunoscut ca o componenta fundamentala a constiintei: ideea ca religia nu e decât “opiumul popoarelor” a fost respinsa. În lumea crestina si pe tarâmul religios în general, asistam la un dialog care se desfasoara constant precum si la un numar tot mai mare de forumuri ecumenice preocupate de Dumnezeu si homo religiosus si care urmaresc unificarea constiintei.

           Acestea sunt schimbari istorice, adânci si ireversibile. Nici o “cortina de fier” nu poate dainui la nesfârsit într-o epoca a mijloacelor de comunicare tot mai sofisticate. Toate aceste schimbari au contribuit la aparitia unui conflict între societate si regimurile totalitare. Si aici a devenit inevitabila o vreme a schimbarii, precipitata de forte atât externe cât si interne. Principala forta interna a fost o criza globala - nu doar o criza economica, ci si, mai adânc, o criza morala si spirituala. Sistemul totalitar din Europa de Est, caracterizat în special prin materialism si ateism, a produs un tragic vid spiritual, care se vadeste în doua fenomene principale: o criza de identitate a individului, si un sentiment general ca existenta nu are nici un înteles. Criza de identitate afecteaza mai multe zone ale lumii, nu doar acele tari feudalizate de totalitarism: ea se afla la baza cautarii de catre om a unei pierdute definitii a persoanei. Criza sensului vietii, ce însoteste criza de identitate, arata ca omul a pierdut contactul cu Adevarul ultim al existentei, si constituie criza fundamentala a lumii. Filosoful personalist Jean Lacroix observa ca “Dumnezeu este întelesul lumii, iar lumea este limbajul Sau”.

           Atunci, este limpede ca reconstructia societatii si a lumii, la fel ca orice alta activitate autentic umana, trebuie sa se realizeze pe trei niveluri diferite: spiritual, moral si economic. Aceste trei elemente trebuie asezate în aceasta ordine ierarhica, deoarece elementul spiritual, împreuna cu cel moral, trebuie sa sprijine elementul economic - cu alte cuvinte, construirea individului trebuie sa fie în concordanta cu vocatia, cu chemarea lui. Regenerarea morala, ca si cea economica, nu se va produce în rasaritul Europei pâna când omul nu va fi readus la conditia lui dinaintea caderii. Asemenea unui copil care, dupa ce a primit si s-a bucurat de mostenirea parentala, îsi reneaga parintii si prefera sa traiasca într-o lume desacralizata, omul zilelor noastre aude tot mai slab glasul Creatorului sau. Criza îsi are originea în faptul ca omul s-a îndepartat de vocatia sa si s-a sustras propriilor lui responsabilitati fata de Dumnezeu si de lume. Acesta este punctul unde începe dialogul dintre credinciosi si societate.

           Experienta totalitara a veacului al XX-lea a fost rezultatul unui proces istoric care a început odata cu Umanismul Renasterii. Acest asa-zis umanism pretindea ca omul este “masura tuturor lucrurilor” - pretentie continuata de “rationalismul” “iluminatului” veac al XVIII-lea si de pozitivismul si materialismul ateist al veacului XIX. Toate aceste tendinte au generat criza finala a secolului XX care, prin natura sa “absoluta”, este perceputa acum ca un “sfârsit al istoriei”. Trebuie sa observam faptul ca, în statele totalitare din Rasarit, materialismul a fost impus cu forta, în mod paradoxal, ca o ideologie: ca un ideal utopic, ca o solutie mântuitoare, mai curând decât ca o realitate existentiala pragmatica. În acest  context, un comentariu semnificativ a fost facut de Djerjinski (cel care a întemeiat Ceka, devenita mai târziu KGB), în cursul unei conversatii cu filosoful crestin Berdiaev. Chemat de cel dintâi, Berdiaev a vorbit circa 45 minute expunând motivele religioase, filosofice si morale ale ostilitatii lui fata de comunism, asigurându-l în acelasi timp ca el personal nu este un politician. Potrivit lui Berdiaev: “Djerjinski ma asculta atent. M-a întrerupt doar de câteva ori pentru a face câte o observatie. La un moment dat, mi-a spus: ‘Un om poate fi un materialist teoretic dar un idealist în viata reala, si invers’.” [1][1] Aceasta remarca ne ajuta sa întelegem mai bine totalitarismul în manifestarea lui Est Europeana: în numele unui anumit ideal antropologic - esenta spirituala recunoscuta de Djerjinski - totalitarismul a încercat sa-l transforme pe om, sa-l recreeze pe Adam, adesea în modul cel mai brutal si inuman. Cum altfel am putea oare explica acele cumplite schimbari ontologice ale conditiei umane care s-au produs în anii 1950? Tortionarii, folosind spalarea creierelor si alte tehnici de “reeducare”, îsi sileau semenii sa repudieze tot ce aveau “mai sfânt”: în primul rând si mai presus de orice, pe Dumnezeu (daca erau credinciosi), apoi familia, sotia, iubita, prietenii, trecutul, pâna la ultima picatura de personalitate care i-ar fi putut ajuta sa-si recreeze identitatea, umanitatea. Cum au fost atinse aceste scopuri abjecte? Prin intermediul torturii fizice si psihice. Individul “reeducat”, astfel deformat dupa chipul si asemanarea unei fapturi umane dezumanizate, urma sa devina la rândul sau un “educator”; victima era programata sa devina un tiran care sa-si transforme semenii, prietenii cei mai buni - chiar pe cei cu care împartise toata suferinta, toate chinurile si schingiuirile la care fusesera supusi împreuna. Dupa experienta acestui rau de neînchipuit, dupa ce a trecut prin iadul însusi - acel tarâm unde raul si-a atins limitele si potentialul ultim - singura mântuire posibila a omului este în “Realitatea ultima a lumii”.

           Sa analizam mai îndeaproape o serie de erori fundamentale care, dintr-un punct de vedere religios, pot fi considerate a fi generat criza si care acum constituie temele cruciale ale dialogului dintre credinciosi si societate.

           Natura a fost postulata drept substitut al lui Dumnezeu, iar la baza existentei, materia a fost substituita spiritului. Conceptul hibrid de evolutie a ajuns sa înlocuiasca actul divin al creatiei, umbrind relatia complementara dintre creatie si evolutie care garanteaza libertatea persoanei. Masele care au strivit individul au anihilat fiinta umana creatoare de valori. Dictatura a abolit libertatea. Ura, metamorfozata în principiu de viata, si conflictul, vazut ca mecanism al “devenirii”, au înlocuit iubirea ca principiu divin al existentei. Dictatorul - “omul-dumnezeu” fara Dumnezeu - a uzurpat locul lui “Dumnezeu-omul”; în cuvintele Sf. Apostol Pavel: “dumnezeul veacului acestuia a orbit mintile necredinciosilor, ca sa nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos, Care este Chipul lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:4).

           Aceste erori fundamentale, aceste tragice distorsiuni au degradat conditia umana pâna la a o denatura. Desigur, o asemenea tradare a adevarului duce la suferinta. De fapt, Dumnezeu Însusi este Primul care sufera în suferinta noastra, în caderea noastra. Acestea sunt erorile si distorsiunile care au dus la ruina omului - la ruina societatii noastre.

           Analizând mai adânc, observam ca atunci când natura devine un substitut al lui Dumnezeu, omul devine, potrivit propriei lui opinii, un produs al naturii. Aceasta parere este contrara afirmatiei biblice ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa Chipul Sau si în vederea unei nesfârsite asemanari cu El. Pentru noi, aceasta este adevarata identitate a omului; identitatea reala a omului consta în a fi chip al lui Dumnezeu si în a se stradui sa devina asemenea Creatorului sau. Vazuta în acest context, în spiritul Scripturii, porunca de a stapâni natura - “Cresteti si va înmultiti si umpleti pamântul si-l stapâniti” (Fac. 1:28) - pe care omul a primit-o de la Dumnezeu, si nu de la natura (care nu i-ar fi oferit niciodata un asemenea privilegiu, ori o asemenea constiinta) n-ar fi dus la criza ecologica de azi, întrucât Dumnezeu i-a încredintat Gradina Edenului lui Adam, ca “sa o pazeasca” (Fac. 2:15). În loc de aceasta, omul fara Dumnezeu, sau “omul-dumnezeu”, ca un surogat de Dumnezeu prezumtios si iresponsabil, îsi aroga dreptul nu doar de a schimba natura (asa cum se trâmbita în tarile totalitare în anii ‘50), ci uneori chiar sa o distruga, nonsalant si cu iluzia ambitioasa - asa cum deja am aratat - ca o va recrea, ca si pe sine însusi, din nou.

           În acelasi timp, a postula materia, în locul spiritului, ca temei al existentei, înseamna a aseza forta oarba si hazardul la baza universului. Aceasta nu explica oare criza de sens, atât de adesea remarcata în lumea stiintifica? Nu putem sa nu observam, de pilda, o schimbare radicala în stiintele moderne ale naturii - o deplasare dinspre “o viziune preponderent mecanicista asupra naturii... caracteristica timpului si culturii noastre, catre o perspectiva spirituala, în care constiinta ocupa o pozitie ontologica fundamentala”.[2][2] Acelasi om de stiinta atrage atentia asupra faptului ca viziunea extrem de inerta si mecanica asupra naturii care s-a nascut din fizica ultimelor veacuri defineste o anume paradigma sau conceptie despre lume care s-a imprimat adânc în gândirea noastra si în institutiile noastre educationale. Cu privire la locul si drepturile spiritului în structura creierului, de pilda, e destul sa-l citam pe doctorul Roger Sperry, laureat al Premiului Nobel:

           “Conceptele actuale privind relatia dintre spirit si creier indica o ruptura radicala fata de doctrina materialista si behaviorista consacrata care a dominat neurologia ultimelor decenii. În loc sa renunte la studierea constiintei sau sa o ignore, noua interpretare recunoaste pe deplin primatul fenomenului interior al constiintei ca realitate cauzala.” [3][3]

           Alte distorsiuni reductioniste si pseudo-stiintifice au contribuit la procesul istoric, culminând cu criza tragica a zilelor noastre. Concepte precum cele de evolutie, ideologie, dictatura, suprematia maselor; cultivarea urii între oameni si dezintegrarea umanitatii prin conflicte fratricide - toate acestea fac parte integranta din sistemul totalitar, demonstrând indubitabil ca nu conducatorii rai si nepotriviti sunt cei care au compromis un sistem care era în esenta bun, ci dimpotriva, sistemul totalitar e cel care a degradat omul: acest sistem diabolic a deformat caracterul persoanei umane. Fara Dumnezeu, fara puncte de referinta spirituale, fara raspunderi fata de Absolut, fara valori absolute, acest sistem a promovat indivizi care, terorizati de ideologie, au impus criterii si standarde morale relative, lasând în acelasi timp tot felul de degradari si pervertiri sa prolifereze în natura si societate.

           Am putea spune într-adevar ca suntem toti victimele sistemului totalitar, atât opresori cât si oprimati. Ma aflam odata într-un lagar de munca împreuna cu un pastor reformat din Cluj. Eram în comuniune spirituala prin fratia noastra profunda în Hristos. Am ajund sa întelegem ca eram amândoi liberi, în timp ce paznicii nostri înarmati erau adevaratii prizonieri. Noi toti avem nevoie sa ne tamaduim pe noi însine si sa ne simtim solidari în procesul de tamaduire a noastra însine si a celorlalti, pentru a face posibil dialogul dintre credinciosi si societate.

           Cum putem iesi din criza în care ne gasim? Dumnezeu Însusi ne-a dat deja o solutie - si anume, mesajul mântuirii vestit de Mântuitor: “Pocaiti-va si credeti în Evanghelie!” (Marcu 1:15) - metanoite! Sf. Apostol Pavel subliniaza neîncetat metanoia, transformarea gândirii. Metanoia este esentiala tocmai din cauza erorilor fundamentale aratate mai sus. Ca un mod nou de gândire despre lume - modul divin - el a fost sadit în mintea omului de catre Creatorul Însusi. Cu cuvintele Profetului: “Întoarce-te catre Mine, caci Eu te-am mântuit !” (Isaia 44:22). Omul trebuie sa treaca printr-o transformare radicala, o prefacere cruciala în modul sau de gândire, la toate nivelurile - ontologic, existential, spiritual si moral.

           O transformare radicala de acest gen înseamna, mai întâi de toate, ca trebuie sa redevenim hristocentrici, sa ne re-centram în Dumnezeul-Treime, Care ne-a revelat atât unicitatea persoanei cât si unitatea fiintei. Ca crestini, întelegem ca Treimea este icoana mântuitoare a lumii; suntem astfel martori faptului ca cei Trei - Tatal, Fiul si Sfântul Duh - sunt totusi Una. Si asa precum Ei Una sunt, trebui si noi sa fim una.

           Aceasta schimbare, aceasta convertire totala a întregii noastre fiinte, este esentiala, deoarece - si o constatam mereu, chiar din experienta zilelor noastre - libertatea câstigata ca rezultat al revolutiilor, atunci când ele ramân centrate în om, duce la o adevarata explozie de afirmari individuale, concretizata în aparitia unei multitudini de formatiuni politice si organisme sociale, preocupate fiecare sa-si exprime propria identitate, dar adesea în mod prea subiectiv. În acest context se manifesta o pluralitate de optiuni, nu numai din cele mai diverse, ci si adverse, care genereaza tensiuni, contradictii, si chiar - înca mai grav - teama reciproca ducând la riscul violentei.

           Atunci când promovam filosofia individualismului, suntem în primejdia de a cadea în extreme si de a uita, în acest tumult, ceea ce ne uneste. Ne consumam în divergente si dezbinari, uitând ca actul creator este posibil doar în unitate, în comuniune. Fara a se implica direct în politica, Biserica are datoria de a sluji societatea, de a-i oferi adevaratul Model sau Paradigma a vietii sociale. Asa cum am aratat deja, aceasta Paradigma este Sfânta Treime. Modelul unei vieti sociale armonioase este perihoreza treimica.

           Dumnezeu ne-a revelat taina Persoanelor Treimii, atât în unicitatea ipostatica a Fiecareia, cât si în unitatea Lor Treimica. El nu ne-a lasat doar sa contemplam aceasta taina de la o infinita distanta. Realitatea prezentei Sale divine ne-a fost revelata în chip viu în Persoana divino-umana a Fiului întrupat, Iisus Hristos, Modelul nostru suprem. Mântuitorul Hristos, Dumnezeu si Om, este în acelasi timp Persoana - a doua Persoana a Preasfintei Treimi - si Cel Care reveleaza Treimea - “Lumina Cea în Trei straluciri”, cum spune Sf. Simeon Noul Teolog. În Hristos coexista Dumnezeirea si omenirea. El reveleaza unicitatea persoanei si unitatea Divinitatii, ca si unitatea creatiei, a întregii existente.

           Tragedia grava a dictaturii si totalitarismului, care ne-a adus atâta suferinta, si-a avut originea în înlocuirea Arhetipului, a Modelului dat noua de Dumnezeu-Tatal, dupa al Carui Chip am fost creati, cu modele umane. Aceste asa-zise “modele” umane erau dictatorii, “oameni-dumnezei” fara Dumnezeu, care se auto-proclamau “dumnezei”. Cu toate ca asemenea dictatori sustineau ca ei conduc în numele poporului, pretinzând ca întruchipeaza eul colectiv al maselor, în realitate s-au dovedit cei mai aprigi individualisti si exclusivisti. Or, din punct de vedere teologic, individualismul este tocmai principiul demonic , însasi sursa si “fiinta” raului în lume. Ca rezultat al individualismului egocentric, omul poate intra în “familia” celui rau: Uitând de Dumnezeu, omul se instituie pe sine însusi drept centru ontologic al existentei. Niste indivizi sau grupuri minoritare se proclama drept instante supreme de decizie, conducatori supremi, ai unui popor sau unei majoritati. Apoi, ei îsi impun aceasta suprematie - evident, prin tiranie si terorism, întrucât pretentiile lor sunt contrare naturii umane!

           Exista o relatie profunda între negarea lui Dumnezeu si dictatura. Asa cum observa un teolog ortodox, Parintele Iustin Popovici: “Esenta pacatului, a caderii, este întotdeauna aceeasi: cineva vrea sa devina bun prin el însusi; cineva vrea sa devina desavârsit prin el însusi; cineva vrea sa devina dumnezeu prin el însusi... Nu este nimic altceva decât vointa de a face voia proprie, si de a nu voi altceva decât pe sine însusi..” [4][4]

           Pentru a ne împlini autentica noastra umanitate, noi simtim nevoia fundamentala de a avea un model de umanitate - un model care sa uneasca desavârsirea cu ceea ce numim vinculum unitatis (legatura comuniunii). Dar cine este oare omul, din întreaga istorie a umanitatii, care sa poata sluji drept un asemenea model absolut? Unde este omul care sa poata spune cu mâna pe inima: “Cine Ma poate vadi de pacat?” (Ioan 8:46). A existat oare vreodata un asemenea om?

           De aceea, trebuie s-o spunem: modelul nostru nu este - si nu poate fi - un model simplu uman; el trebuie sa fie un model divin-uman. El nu este - si nu poate fi - simplu, omul, ci Dumnezeu si Om. Si de aceea, cu cuvintele Parintelui Iustin, “lupta pentru Dumnezeu-Omul este fundamental o lupta pentru om”.[5][5]

           Despartiti de Dumnezeu si lipsiti de inspiratia divina, dictatorii nu au cum sa împlineasca aspiratiile popoarelor pe care pretind ca le slujesc. Iisus Hristos, Care poarta în Sine atât infinitul vietii divine, ca Dumnezeu, cât si infinitul conditiei umane, ca Om, ni se reveleaza ca “Persoana comuna a umanitatii” - potrivit expresiei Sfântului Chiril al Alexandriei. El este plinatatea, plenitudinea Fiintei, pleroma. El este una cu Tatal, si totodata una cu noi. Tocmai pentru ca este fara pacat, El este una cu noi si pentru noi toti. El este întruparea si revelarea iubirii. Si numai iubirea ne poate mântui.

           Or, prima conditie pentru a iesi din criza - atât criza de identitate cât si criza sensului vietii - este ca persoana umana sa-si gaseasca împlinirea dupa Chipul Persoanei divino-umane a lui Hristos. Aceasta înseamna restaurarea si reedificarea constiintelor, avându-L pe Hristos drept sursa a harului, icoana si Model si ca sursa a puterii transformatoare. Înseamna sa reconstruim persoana umana ca purtatoare a substantei divine si umane, a valorilor absolute si aspiratiilor umanitatii, constienta de greselile trecutului si de imperativele prezentului, care traseaza limpede calea edificarii omului în libertate si adevar. Si mai ales în dragoste. Într-o lume înca marcata de proliferarea fricii si conflictelor, totul trebuie zidit în duhul iubirii. Trebuie sa invocam neîncetat Duhul Sfânt, Care “revarsa iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre” (Rom. 5:5).

           Trebuie de aceea sa învatam iubirea - mai ales acum când, dupa revolutie, suntem atât de dezbinati. Nu mai este de ajuns doar sa proclamam iubirea, trebuie sa facem tot ce ne sta în putinta sa o aprofundam pâna la esenta ei ultima, atât cât este omeneste posibil, caci “masura iubirii este de a fi nemasurata”, iar adâncimile ei sunt adâncimile lui Dumnezeu. Mai întâi, un crestin autentic trebuie sa încerce sa raspunda la întrebarea: “Cum oare îmi pot iubi vrajmasul?” Cu alte cuvinte, cum pot trezi iubirea în dusmanul meu? Catre aceasta se deschide fundamental sensul poruncii Mântuitorului - “Iubiti-va vrajmasii !”. Trebuie sa întelegem în profunzime sensul definitiei omului date în Scriptura: omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu si în vederea unei nesfârsite asemanari cu El. Or, Dumnezeu este iubire. De aceea, chipul lui Dumnezeu în om este mai mult decât ne învata de obicei teologia dogmatica - libertate si constiinta. Înca mai adânc, chipul lui Dumnezeu în om este IUBIRE.

           Si atunci, constiinta, libertatea, dragostea sunt identitatea mea profunda, esentiala. Iar eu trebuie sa veghez asupra acestei identitati ca asupra propriei mele mântuiri, si sa o pastrez nealterata. Ascultând porunca Mântuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri !” (Matei 4:43), înteleg ca urmarea acestei porunci nu este cu putinta decât daca îmi pastrez identitatea mea ontologica. Atunci, problema se pune astfel: daca rautatii dusmanului meu eu îi raspund tot cu rautate, atunci ies din definitia mea, îmi tradez identitatea si, ceea ce e înca mai grav, ma las contaminat de rautatea vrajmasului meu, devin sclavul lui. Si chiar mai mult, sunt vinovat si în fata lui Dumnezeu, deoarece în loc sa contribui la stingerea focului demoniac al urii, îi prelungesc agonia spirituala. Dimpotriva, daca rautatii dusmanului meu îi raspund cu iubire, atunci îmi pastrez definitia, identitatea. În acelasi timp, sunt încedintat ca, în cele din urma, iubirea divina ne va inspira pe toti, ca ne vom contamina reciproc; numai astfel putem nadajdui ca, în final, dusmanul meu, semenul meu, fratele meu, va fi si el mântuit.

           Evident, nu ignor realitatea raului prezent în vrajmasul meu; rau prezent si în mine, de altfel. Dar fac deosebirea între rau si omul posedat de rau. Si oricare ar fi atitudinea lui, mergând pâna la violenta, nu am a ma teme, în ce ma priveste, decât de un singur rau pe care mi l-ar putea face inamicul meu, si anume cel despre care vorbea Mântuitorul, de a “pierde sufletul” (Mt. 10:28); or, asta înseamna tocmai sa ma las contaminat de raul lui si sa raspund la rau cu rau.

           Revolutia româna a pus în lumina tocmai acest fond secret, indestructibil, al Chipului divin din noi - Iubirea. Tinerii care au declansat aceasta revolutie nu s-au lasat îndoctrinati de ateism, anihilati în fiinta lor interioara. Caci jertfa, martiriul, constituie expresia cea mai adânc revelatoare a divinului din om si manifestarea cea mai înalta a iubirii. O putere de sacrificiu unica i-a animat pe acesti tineri în ceasul sfânt al renasterii natiunii. Jertfa de sine tine de esenta religiei, de revelatia Evangheliei. Biserica se întemeiaza pe jertfa si noi suntem constienti ca Revolutia, întemeindu-se tot pe jertfa, are un temei ferm si autentic.

           Cu emotie sacra îi priveam pe tinerii nostri iesind în fata fortei oarbe cu lumânari si flori, cu cruciulite la gât. Cu emotie îi auzeam proclamând: “Dumnezeu e cu noi”. Acest fond spiritual indestructibil e cel pe care ne straduim sa îl cultivam astazi.

           În concluzie, încercarile si suferintele prin care a trecut si trece înca societatea omeneasca, în care o viziune relativista si solutii relative n-au facut decât sa declanseze crize în lant, ne impun, celor care marurisim o credinta religioasa, sa afirmam cele ce urmeaza ca tot atâtea teze vitale, ca optiuni fundamentale în dialogul cu lumea:

           - Responsabilitatea omului fata de el însusi si fata de natura trebuie pusa sub autoritatea absoluta a Creatorului. Orice altfel de autoritate, care face abstractie de Dumnezeu, s-a dovedit iresponsabila.

           - Este esential ca credinciosii sa ajunga ei însisi la un consens privind propriul lor mod de a-L întelege si cunoaste pe Dumnezeu, pentru a nu ajunge la ceea ce Însusi  Hristos ne prevenea: “Vine ceasul când tot cel ce va va ucIde va crede ca aduce închinare lui Dumnezeu. Si acestea le vor face fiindca n-au cunoscut pe Tatal, nici pe Mine” (Ioan 16:2-3). Oare suntem noi azi capabili sa recunoastem esenta revelatiei Noului Testament ca “Dumnezeu e iubire” (Ioan 4:8)?

           - Tot atât de inevitabil necesara este o definitie a omului general acceptabila. Si întrucât, potrivit revelatiei biblice, omul a fost creat dupa Chipul lui Dumnezeu si în vederea unei infinite asemanari cu El, consideram ca o definitie a omului ca Chip si asemanare a Dumnezeului-Iubire, Chip revelat de Însusi Domnul nostru Iisus Hristos, este solutia mântuitoare care trebuie sa slujeasca drept punct de pornire pentru orice dialog în vederea reconstruirii acestei lumi.

---------------------------------------------------------------------------------------------

"Omul se realizeaza prin trei dimensiuni:

1. prin propria lui zidire dupa chipul lui Dumnezeu
2. prin operele lui
3. si prin urmasi: fii sau ucenici. "