Preoţii trec, bisericile rămân… La Sf. Silvestru, biserica pe care Părintele Galeriu a prefăcut-o în frunte a parohiilor bucureştene din ultimul sfert de veac, evlavia îşi înalţă mai departe cântările, iar bucuria praznicelor străluminează sufletele şi chipurile credincioşilor. Au însă cu toţii o strângere de inimă, căci gândul alunecă mereu, înfiorat, spre cel ce s-a mutat de la noi, dar al cărui duh dă parcă târcoale zidurilor ce au reverberat de atâtea ori la glasul lui ca un tunet suav. Iar afară, peste mormântul cu flori întotdeauna proaspete, lumina îngenunchează ca spre o tainiţă a ei…
De un leat cu România împlinită între hotarele ei fireşti, Părintele Galeriu (21 noiembrie 1918-10 august 2003) a fost trimis s-o cheme, cu glas mare, din pustia acestui veac, la cealaltă împlinire, mai presus de hotarele Firii: împlinirea în Duh.
Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şi ni l-a dăruit la vreme de cumpănă, ca să străbatem, agăţaţi de sutana lui de lumină, prin bezna de iad a comunismului. Chitul roşu a căutat să-l înghită în pântecul lui cu zăbrele, dar Dumnezeu a vrut să fie vărsat afară, ca să strige prooroceşte, ca-ntr-o altă Ninive, dreptatea Celui Preaînalt.
La Biserica “Sf. Silvestru", pe care a prefăcut-o în Templu suprem al Cetăţii, Părintele Galeriu s-a făcut cuvânt crucificat păstorilor şi turmei, răscumpărând vremurile, cu smerită măreţie. Jertfa, ca temei de înviere, cum însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Ca preot, ca duhovnic, ca profesor, ca orator public, pe Părintele Galeriu toată lumea îl asalta şi pentru toţi găsea o fărâmă de timp şi de tărie. În vremea din urmă părea obosit, dar se aprindea vorbind şi parcă o putere de sus pogora mereu asupra lui, însufleţindu-l. Zăbovea în el, atotprimenitoare, tinereţea fără bătrâneţe a harului…
Şi iarăşi Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şi a făcut să rămână stâlp viu de lumină în urma Părintelui Dumitru Stăniloae, Bogoslovul neamului românesc. La răscruce de veacuri şi de milenii, Părintele Galeriu a fost – dincolo de toate cârtirile, de care la noi nu scapă nici sfinţii! – figura tutelară a gândirii teologice româneşti de după prăbuşirea comunismului, iar Ortodoxia a respirat prin plămânii lui ca prin puterea unei stihii...
La 10 august 2003, în Secţia de Anestezie şi Terapie a Spitalului Clinic Universitar din Bucureşti, la ceasul când se îngână lumina cu întunericul, n-a dispărut un om, ci o instituţie. În contextul cel mai ingrat al istoriei noastre, Părintele Galeriu, înţelept ca şarpele şi curat ca porumbelul, găsise calea mărturisitoare spre lamura neamului, aducând la asumarea credinţei şi a vieţii creştine o adevărată oştire de tineri intelectuali, care au albit cu vrednicie sub călăuzirea lui duhovnicească…
Când ne e greu fără Părintele Galeriu, mângâiere să ne fie în încredinţarea nestrămutată că ne veghează nevăzut din ceruri, iar în cuvântul lui, fie şi citit dintr-o pagină tipărită, învie răbdător pentru fiecare dintre noi, în acel “acum" inepuizabil despre care îi plăcea să vorbească adesea şi de unde nici o moarte nu-l poate răpi.
|
