| Aşa cum nu poţi prinde harul cu mijloacele lumii acesteia, aşa cum nu poţi poţi prinde sufletul, aşa nu poţi cuprinde personalitatea Părintelui în cuvinte, nu o poţi pune într-un tipar. Şi aşa cum fiecare călătoreşte "pe o rază", având calea şi chemarea lui spre ţelul unic - Hristos - Soarele dreptăţii, tot aşa fiecare dintre ucenicii Părintelui a avut experienţa lui unică, trăirea lui, momentul lui de trezire şi de atingere a harului. "Unitate în diversitate" - cum spunea Părintele, sau: "Mulţi suntem, una să fim, după modelul Sfintei Treimi!".
Pentru mine, Părintele a fost un dar de la Dumnezeu!.
Chemarea mea spre cele duhovniceşti a fost după mai multe suferinţe, după ce am ajuns în acel punct-limită, unde, mai mult sau mai puţin conştient, îl găseşti pe Dumnezeu. Şi, cum nimic "nu e întâmplător, ci totul e proniator", l-am văzut pe Părintele la emisiunea d-lui Tatulici: "Veniţi cu noi pe programul 2". Şi m-a uimit cum de pot fi laolaltă atâta înţelepciune cu atâta bunătate! De atunci am început să mă rog ca Părintele să fie duhovnicul meu (nu mai avusesem un duhovnic). Şi Domnul, în marea Sa milostivire, a făcut să ajung atât de aproape de Părintele!
Cineva din familie, auzindu-mă că vorbesc mereu de Părintele Galeriu, mi-a spus că a auzit la radio că slujeşte la Biserica Sfântul Silvestru. Şi am venit la Silvestru în 1993, când aveam chiar 33 de ani (vârsta jertfei Mântuitorului), în Duminica Tomei când Părintele, de abia întors de la Ierusalim, ţinea predica. Pentru mine a fost copleşitor! Ştiu că a vorbit mult despre harul necreat şi o săptămână întreagă m-am întrebat ce este acest har? Numai că înţelegerea nu am găsit-o în mintea mea, ci a fost lucrare a harului: cum stam într-o seară la Vecernie în strană, după ce mă spovedisem pentru prima oară la Părintele, am avut, deodată, înţelegerea clară a ceea ce este Lumina necreată, a energiilor divine care se pogoară de la Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt. Era primul rod al rugăciunilor Părintelui.
Părintele avea atâta smerenie încât se cobora la nivelul nostru, al fiecăruia. Şi te întreba despre viaţa ta, a familiei tale, acordându-şi atâta atenţie de parcă tu erai centrul universului. S-a făcut toate, tuturor, după cuvântul Apostolului, ca măcar pe unul să-l câştige pentru Hristos. În ce măsură am înţeles noi, fii duhovniceşti ca şi ceilalţi, numai Dumnezeu ştie!
Părintele era o enciclopedie. Nu ştiu în ce măsură era vorba de memoria fantastică a Sfinţiei Sale sau era lucrare a Duhului Sfânt. Dar, Părintele putea vorbi ore în şir despre subiecte din domenii atât de diferite şi cu atâta lux de amănunte de parcă cu puţin timp înainte se informase din cele mai stufoase tomuri şi cele mai noi apariţii în domeniu. Îmi amintesc cum a venit o dată un japonez pe care l-a uimit cu cunoştiinţele nu numai legate de religia ţării dumnealui, dar şi de istoria, cultura şi civilizaţia ei.
Ceea ce nu puteam pricepe atunci era marea dragoste de oameni a Părintelui. "... Aşa să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi...". Deci, modelul era Hristos. Şi în acest duh al lui Hristos s-au adunat toţi, oameni atât de diferiţi ca orientare politică, etnie, statut social, la înmormântarea Părintelui ca şi când ar fi fost toţi o singură inimă sângerândă, vărsând lacrimi, dar cu nădejdea Învierii... Şi a fost un moment pascal...
"Tu eşti sufletul meu!"- mi-a spus Părintele odată. Şi am simţit acest lucru viu, am simţit cum căldura Duhului îmi umple inima şi se revarsă, apoi, în întreg trupul, copleşindu-mă!
Mai târziu am auzit spunând acest lucru şi altor fii duhovniceşti. Şi am înţeles, la măsura minţii mele, că Părintele avea atîta dragoste încât ne cuprindea pe toţi, fiecare avea locul şi rostul lui, apoi, că Părintele era al tuturor că nu putea aparţine unei singure persoane, oricine şi orice ar fi fost ea. Şi prin exemplul dumnealui ne învăţa şi pe noi să ne străduim să ieşim din egoismul nostru, din micimea noastră, să ne depăşim condiţia de creatură tinzînd spre libertatea absolută. "Să nu îndumnezeieşti nimic din lumea asta!"( să nu pui pe nimeni şi nimic în locul Creatorului). Şi de câte ori nu am avut această tendinţă, dar Părintele cu blândeţe, fără să-mi forţeze în nici un fel libertatea, îmi deschidea ochii, făcându-mă să văd limpede: "Ce-ţi oferă?. Ajută la mântuire?". Şi după aceea venea vindecarea. Pentru că Părintele te ajuta cu rugăciunea. Pentru că oricât de târziu ar fi fost, de cele mai multe ori fiind trecut de miezul nopţii, şi oricât de obosit era, Părintele pleca genunchii la rugăciune. Aşa se lupta cu toate relele din noi, încercând cu gingăşia de care numai sfinţii sunt în stare, să ne aducă pe Cale, să ne salveze.
Părintele Dumitru Stăniloae în capitolul "Gingăşie şi sfinţenie" din volumul "Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfînt" [1] vorbeşte în cuvinte simple, de o mare claritate, despre persoana Sfântului. Şi în această descriere l-am recunoscut pe Părintele nostru: "... prin disponibilitatea sa în relaţii, prin extrema sa atenţie faţă de celălalt, prin promptitudinea cu care se dăruie lui Hristos, sfântul lasă să se întrevadă faţă de fiecare fiinţă umană un comportament plin de delicateţe, de transparenţă, de puritate în gânduri şi în sentimente.
Delicateţea sa se răsfrânge chiar şi asupra animalelor şi a lucrurilor, pentru că în tot şi în toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu şi pentru că nu vrea să rănească această iubire tratând aceste daruri cu nepăsare şi indiferenţă. El respectă pe fiecare om şi fiecare lucru şi dacă un om sau chiar un animal suferă, el le arată o compasiune profundă".
Referindu-se la această conpasiune a Sfântului, Isaac Sirul spune: "Ce este un suflet, o inimă plină de compasiune? Este o ardere a inimii pentru fiecare făptură: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale, pentru târâtoare, pentru diavoli. Gândul la ele ori vederea lor îi face pe sfinţi să verse din ochi şiroaie de lacrimi. Iar compasiunea adâncă şi intensă care stăpâneşte inima sfinţilor îi face incapabili să suporte vederea celei mai mici răni, oricât de neînsemnate, făcute vreunei făpturi. Pentru aceasta ei se roagă în tot ceasul cu lacrimi chiar şi pentru animale, pentru duşmanii Adevărului şi pentru cei ce le fac rău". Sfântul are curăţia inimii copilului, nevinovăţia lui, deschiderea totală faţă de toţi. Părintele nostru chiar spunea: "Să ai inima de copil nevinovat şi mintea de bătrân înţelept!". Această îmbinare desăvârşită între curăţie şi înţelepciune nu poate fi decât rod al rugăciunii neîncetate, lucrare a Duhului Sfânt.
Când stăteai lângă Părintele simţeai cum ieşi în afara timpului; timpul se dilata... nimic nu mai era important din cele cotidiene, toată atenţia era îndreptată la cuvintele rostite de dumnealui. Chiar şi când tăcea, simţeai pacea, bucuria, căldura rugăciunii... pătrundeai în acel "Astăzi" şi "Acum" al lui Dumnezeu. De cele mai multe ori nici nu îndrăzneam să deschid gura gândindu-mă că o să spun numai prostii. Ştiind câtă înţelepciune are Părintele... Însă te întreba, te stimula, făcându-te să crezi că ceea ce spui tu e un lucru foarte important, că fără ajutorul tău nu putea face nimic. Alteori, în spirit pedagogic, te mai şi smerea, dar cu multă delicateţe...Dădea, de multe ori pilde din Pateric, alteori din viaţa personală, din copilărie. Spre exemplu, ne povestea de mama dumnealui care, atunci când era nemulţumită de cineva, spunea: "eh, atâta poate!..." sau : "cu cal, cu măgar, faci arătură!". Părintele vedea în fiecare om numai Binele şi spunea: "să nu răspunzi cu rău, la rău... Binele să fie contagios, nu răul!". Şi iarăşi exemplul personal era cel mai grăitor, pentru că suporta multe răutăţi ale celorlalţi în smerenie şi iubire.
"Eu simt că sunt în Adevăr!"- spunea Părintele. "Asta îmi dă putere!". Hristos este Adevărul, Calea şi Viaţa.
"Modelul... - aşa cum mărturiseşte Părintele Stăniloae în volumul citat - este "kenoza" lui Hristos, pogorârea Lui. El n-a vrut să rămână departe de păcătoşi, nici de femeile pe care le ocolesc cei ce ţin la reputaţia lor. "Kenoza" lui Hristos este o gigăşie spirituală... Prin "kenoză", El a vrut să deschidă drum spre inima lor... a vrut să frângă zidul brutalităţii şi durităţii care învăluie ca o cochilie delicata esenţă a umanităţii adevărate... Din persoana sfântului se revarsă mereu un duh de generozitate, de autojertfire, de atenţie, de participare, fără nici o grijă faţă de sine, o căldură care îi încălzeşte pe ceilalţi şi care le dă sentimentul că au dobândit putere şi îi face să simtă bucuria de a nu fi singuri. Sfântul este mielul nevinovat...".
Şi aşa a fost Părintele, mai ales în vremea pătimirii sale de un an şi şapte luni, când ca şi un miel care "spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas", mulţumind tuturor pentru grijă, pentru îngrijiri, cerând cu sfială ajutorul, ascultând de toţi... Această suferinţă, cum spunea Părintele Acachie, stareţul de la Schitul românesc Lacu din Sfântul Munte Athos a fost îngăduită de Dumnezeu pentru ca Părintele să intre în Împărăţie curat, curat...
Şi toate semnele dinaintea trecerii ca şi de la înmormântarea Părintelui au dovedit cât de mult l-a iubit Dumnezeu.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
| [1]Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag. 53- 65. |
| |
sus
|
