Raportul dintre religie si stiinta, cu intelegerea lui corecta si cu consecintele lui multiple, a fost unul din leit-motivele predicii Parintelui Galeriu. Nu era la sfintia sa, cum poate unii ar fi tentati sa creada, reflexul unei deosebite curiozitati sau al vreunei nelinisti gnoseologice (caci adevarata credinta – pe care parintele o respira plenar – hraneste si echilibreaza spiritul dincolo de meandrele cunoasterii omenesti), ci o necesitate catehetica realist constientizata si asumata, atit in contextul mai general al pozitivismului mentalitatii moderne, cit si in cel particular al „terorismului ideologic” impus la noi (si in tot lagarul comunist) de ateismul si materialismul radical al marxism-leninismului. Mai aderent sufleteste, prin insusi tipul de sensibilitate pe care-l reprezenta prin formatie si profesie, era parintele la relatia complexa a religiei cu universul literaturii si artelor, dar si in acest caz prima tot imperativul catehetic, iar nu problema estetica in sine.
Preot de parohie urbana (intii la „Sf. Vasile” din Ploiesti, apoi – din 1973 – la „Sf. Silvestru” din Bucuresti, biserica destul de centrala si frecventata de multa „lume buna”), dar si profesor de teologie cu mare aplecare spre apologetica (domeniu aflat, din pacate, in mare suferinta in invatamintul teologic romanesc de dupa al doilea razboi mondial), Parintele Galeriu a fost pus in situatia de a predica unei asistente adeseori de o exigenta superioara, cu pregatire si preocupari (sau macar pretentii) intelectuale, in sinul careia tinerii (elevi, studenti, oameni la inceput de cariera) au constituit un segment important, pe care parintele l-a avut atent in vedere, ca temei al unui viitor mai bun, in care n-a incetat nici o clipa sa creada, in pofida tuturor vitregiilor istoriei. Predica sa s-a conformat in mare masura acestui public preponderent tinar si preponderent intelectual, prins adeseori, cu sau fara voie, in capcana divergentelor moderne dintre cultura laica si cea religioasa, dintre cunoastere si credinta, dintre adevarul „oficial” si trairea „intima”, dintre pragmatismul civilizatiei tehnico-stiintifice si reperele moral-spirituale ale traditiei.
Meritul parintelui este nu numai acela de a fi pus decenii de-a rindul (si in momente cind cei mai multi evitau sa o faca) problema principiala a raportului dintre religie si stiinta, sau dintre creativitatea omului (facut „dupa chipul si asemanarea” Creatorului) si creatia divina, eliminind sistematic prejudecatile de incompatibilitate sau antagonism, ci si acela de a fi convocat efectiv stiintele si artele sa se reveleze constiintei contemporane ca niste co-marturisitoare ale Adevarului suprem, rasfrint specific in adevarurile lor particulare. Pentru a izbuti in acest indraznet demers, parintele, apelind deopotriva la bibliografia ortodoxa si occidentala, a desfasurat un amplu efort de informare la zi, si-a insusit cu rabdare si raspundere esenta limbajului propriu diferitelor stiinte sau arte, incit adeseori ascultatorul era surprins de precizia unei referinte sau de subtilitatea unui detaliu, mai ales ca din gura popilor nostri rar se intimpla sa auzi altceva decit litera batatorita a predaniei. Transfigurate de harul si autoritatea morala a parintelui, nu numai simplele aluzii, dar si dezvoltarile mai ample se integrau organic in predica, se subsumau firesc prioritatilor duhului, nu pareau niciodata pretentioase sau distonante (cum se intimpla in cazul altora): ele cresteau parca de la sine pe vrejul credintei, se hraneau din sevele ei, se imbracau in aceeasi lumina de sus, se smereau aceleiasi Ratiuni Supreme. Luind cazul excursului stiintific, nu ti se parea deloc nepotrivit sa auzi consecutiv din gura parintelui un citat din Sf. Ioan Gura de Aur si unul din Jacques Monod, sau sa masori proprietatea unui termen teologic cu cea a unui termen stiintific (entropie-desertaciune, finalism-ordine divina etc.). In felul acesta, stiintele deveneau, fara a li se forta statutul, vehicule convergente spre Absolut, depasindu-si relativitatea in Duhul Adevarului, imanenta formala in esentialitatea transcendenta, orgoliul luciferic in jubilatie cuminecatoare. Ceea ce parintele tinea sa demonstreze cu predilectie, ocolind abil detaliile futile, era ca intre stiinta omeneasca si revelatia divina nu exista conflict real sau raport de excluziune, ci ca totul se subsumeaza spiritului si se stralumineaza in Dumnezeu, a Carui taina este insa omeneste inepuizabila[1].
Plecat in cautarea lamuririi, omul nu face decit sa-si foloseasca talantul constiintei si sa dea curs la elanul „chipului” spre „asemanare”, smintindu-se numai daca – si atunci cind – isi pierde farul originar al credintei si predispozitia genuina a iubirii, ajungind sa confunde duhurile, sau cele trei lumini despre care parintelui ii placea atit de des sa vorbeasca (astrala, intelectuala, divina). Altfel spus, numai atunci cind ia adevarul ca pe o afacere pe cont propriu, uitind – sau ignorind deliberat – „nodul divin care leaga lucrurile”.
Parintele avea o mare pricepere de a si-i lua martori (citeodata nesperati) chiar pe cei mai ilustri dintre insisi oamenii de stiinta mai vechi sau mai noi (incepind cu un R. Bacon sau cu un Newton), iar aceasta ii sporea conjunctural persuasivitatea, mai ales in ochii celor mai putin dedati cu teologia, dar crescuti in cultul intelectual al savantilor moderni. Si era mindru si bucuros ca un copil ca printre astfel de savanti referentiali (Planck, Cl. Bernard, Einstein, Heisenberg, H. Poincaré, Frankl etc.), exemplari si prin stiinta, si prin credinta, se numara si o seama de romani, circumscrisi bisericeste Ortodoxiei si nu prea indepartati in timp (deci inca perfect concordanti cu problemele si provocarile actualitatii).
Asupra a doua personalitati cultural-stiintifice romanesti obisnuia sa revina cu predilectie, mai ales dupa 1990 (cind – si prin contributia sfintiei sale – acestea reincepusera sa ocupe locul ce li se cuvine in constiinta noastra publica): Nicolae C. Paulescu (1869-1931) si Alexandru Mironescu (1903-1973).
II. Cazul Nicolae C. Paulescu
L-am intilnit si l-am auzit vorbind cu patos despre doctorul Paulescu, in fata unei asistente pestrite (de oameni nu intotdeauna „dusi la biserica”), dar reusind sa cucereasca la fel ca de la amvon, la A XIV-a Conferinta Nationala de Fiziologie (Bucuresti, 29-31 mai 1997)[2], dar o facuse si a mai facut-o in nenumarate rinduri (cam pina prin 2001, cind boala l-a rapus inainte de a-l omori[3]), iar o parte din consideratiile sale au fost puse si pe hirtie, vazind lumina tiparului, pe 8 septembrie 2001, in pagina crestina saptaminala – „Calea, Adevarul si Viata” – a cotidianului Ziua[4] (ce aparea sub egida Fundatiei Anastasia[5]).
Pe Paulescu il pretuia si-l dadea drept pilda nu doar pentru opera in sine (tratatele medicale, articolele de specialitate, cursurile universitare si performantele de laborator), ci si pentru exemplaritatea vietii lui crestine (il impresiona, bunaoara, faptul ca, desi ocupat pina peste cap, acceptase sa fie epitrop al parohiei de care apartinea si-si onorase functia cu toata seriozitatea care-l caracteriza). Altii doar afirma un ideal: Paulescu l-a si intruchipat „in viul vietii”. Traise in castitate si arsese numai pentru adevar, iar dragostea de Dumnezeu se impletise constant in viata lui cu dragostea fata de semeni. De altfel, iubirea era pentru el alfa si omega existentei, iar admirabila armonie a intregii creatii, analizata cu minutie la toate nivelele, o vedea in principiul dumnezeiesc al iubirii: “Prin urmare, legea suprema care conduce societatile naturale, la oameni si la animale, este Iubirea”. Parintele Galeriu comenteaza, speculind in registru simbolic: “Cu certitudine, atunci trebuie spus ca in aceasta viziune a iubirii, a intelegerii vietii, insasi marea lui descoperire in slujirea cu iubire a omului – descoperirea insulinei (1921) – a fost rod al conceptiei si muncii lui in universul iubirii, intrucit acest hormon «regleaza metabolismul glucidelor, ca si al lipidelor, protidelor si mineralelor din organism», deci restaureaza ordinea, armonia in structurile vietii, astfel ca in intregime existenta noastra se conduce, din adinc, de lumina iubirii”.
Pornind atit de la ideile si faptele savantului, cit si de la memorabila caracterizare pe care i-o facuse Nicolae Iorga in iunie 1931, in necrologul din Neamul Romanesc (“Un invatat: D-rul Paulescu” – text inclus, citiva ani mai tirziu, in volumul al treilea din Oameni cari au fost)[6], Parintele Galeriu nu ezita sa vada in viata si activitatea doctorului Paulescu o intruchipare sui generis a paradigmei marianice: “Paulescu a trait in lumina de taina a Preacuratei, menita a fi, deopotriva, Fecioara si Mama; astfel spus, menita a uni, in simbioza de har, castitatea si maternitatea. In castitatea pura a spiritului vezi adevarul, iar in iubirea materna iubesti lucrarea si rodul adevarului, cum iubeste mama jertfelnic pruncul. In acest sens, revelatia divina pune in lumina paradigma tainica a Preacuratei in opera mintuirii. Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat de la Duhul Sfint, “Duhul Adevarului”, si din Fecioara. Ea a fost pregatita ca «vas ales». Patriarhul Filotei al Constantinopolului tilcuind cuvintul Pildelor lui Solomon: «intelepciunea si-a zidit casa...» (9,1), arata pe Maica Domnului drept «casa a intelepciunii lui Dumnezeu»...”. Si, oarecum surprinzator (dar relevant pentru eruditia sa diversa si generoasa), parintele isi ia drept sprijin livresc “inspiratul cuget” al lui... Ion Heliade-Radulescu: “Mesia, sau Logosul, prin natura Sa, avea sa fie rodul Sfintului Duh, care, peste tot in Evanghelii, in Epistolele Apostolilor, in cartile Parintilor Bisericii, e slavit si inteles ca Duhul Adevarului... Deci ratiunea este rodul Duhului Adevarului. Dar unde e conceput Logosul de catre Duhul Adevarului? In sinul unei Fecioare...” (cit. din Souvenirs et impréssions d`un proscrit, Paris, 1850, p. 23; indicatia apartine chiar parintelui). Si conchide: “De aceea, in intelesul adinc al descoperirii dumnezeiesti, nu te poti realiza, implini ca om de stiinta, ca filosof, deci iubitor de intelepciune, ca artist si in orice alt act creator decit in duhul acesta al Preacuratei, harazita a fi, cum s-a rostit mai sus, deopotriva Fecioara si Maica. Nicolae C. Paulescu, nu numai ca aduce, prin gindirea si opera lui, un omagiu Maicii Domnului, ci insasi viata lui, in intregul ei, a fost un omagiu adus Maicii Domnului, prin care se reveleaza, in simbioza pilduitoare, castitatea si maternitatea”.
Din opera teoretica a celui ce nazuise sa prefaca “medicina in sacerdotiu”, Parintele Galeriu accentueaza, cum era de asteptat, asupra celor trei cursuri universitare adunate in 1905, la apogeul polemicilor sale antidarwiniste, in volumul Notiunile de “Suflet” si “Dumnezeu” in fiziologie. Dumnezeu este “Cauza prima” a tot ce exista, iar sufletul – care este tot de la Dumnezeu – actioneaza drept “cauza secunda”, conformind si ghidind launtric fiinta creata (este, zice autorul, “agent al finalitatii vitale”). Paulescu nu se multumeste sa combata evolutionismul darwinist (lesne atacabil chiar si pe teren strict stiintific), ci construieste, cu rationamente de o logica strinsa, un model creationist si finalist coherent, convenabil deopotriva stiintei si religiei. “Tema fundamentala a gindirii lui, ca profesor de fiziologie, a fost finalitatea”, iar prin aceasta apare ca un demn contemporan mai tinar al lui Claude Bernard si ca un indraznet precursor al unei intregi linii de gindire din secolul XX (sint citati Merleau-Ponty, Jean Lacroix, Jacques Monod, John C. Eccless – parintele avind grija, strategic, sa-si aleaga cu precadere in sprijin laureati ai Premiului Nobel, distinctie de care doctorul Paulescu fusese atit de pe nedrept vaduvit). Le hazard et la nécesité ii este o sursa indeosebi familiara (vazind in gindirea lui Monod dezvoltarea ulterioara a intuitiilor paulesciene): “mesajul esential al stiintei moderne” deceleaza, in ontologia viului, “trei prioritati care confera identitate acestei ordini a realului si o deosebesc de restul universului: a) teleonomie (fiintele vii sint inzestrate cu un proiect pe care il reprezinta in structurile […] si il realizeaza prin performantele lor); b) morfogeneza autonoma (fiintele vii sint masini chimice care se construiesc pe ele insele potrivit unui determinism autonom, riguros, implicind o «libertate» cvasitotala fata de agenti sau conditii exterioare); c) reproducere invarianta (fiintele vii sint masini care se reproduc in mod invariant)”. Va sa zica, “asa cum spusese Paulescu, stejarul ramine stejar, bobul de griu ramine bob de griu, mieluselul ramine mielusel. Inca si mai profund exclamase Psalmistul: «Hotar ai pus pe care nu-l vor trece...» (Psalm 103, 10)”.
Apologetic si catehetic, punctul nodal e acesta: “Iar in final, pe aceasta cale stiintifica, Nicolae Paulescu ajunge la marturia lui Dumnezeu. [...] «Demonstratia existentei unei cauze primare a vietii, nemateriala, unica si inteleapta, acesta este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Aceasta cauza primara este Dumnezeu», proclama Paulescu in fata studentilor sai uimiti si fermecati...” (cum uimiti si fermecati erau si auditorii parintelui, urmarindu-l in harismaticele sale excursuri culturale, insotite de gesturi largi si modulatii retorice ale vocii, pentru multi ramase unice si de neiutat).
III. Cazul Alexandru Mironescu
Chiar daca nu la fel de aureolat ca descoperitorul insulinei, profesorul Alexandru “Codin” Mironescu[7] ramine un reper in filosofia stiintei la romani, ca si in posibila buna intilnire intre spiritul stiintific, spiritul artistic si spiritul religios. Savant si scriitor, figura proeminenta a gruparii spirituale a “Rugului Aprins” de la Manastirea Antim din Bucuresti, om de cultura, dar si de discreta si profunda duhovnicitate, el a imbinat cercetarea cu credinta si scrisul cu rugaciunea, impunindu-se inca din perioada interbelica, atit ca teoretician al cunoasterii stiintifice[8], cit si ca romancier[9]. Parintele Andrei Scrima il caracteriza la rindul sau cu caldura in Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual in traditia rasariteana (Editura Humanitas, Bucuresti, 1996, mai ales pp. 142-143); profesorul Mironescu a ars in flacara vie a spiritualitatii de la Antim, dar a impartasit si mucenicia multora dintre cei trecuti pe acolo (in timpul razboiului, dar si citiva ani buni dupa aceea)[10]; refuzind orice compromis cu regimul comunist, a fost condamnat, in 1958, la 20 de ani de inchisoare, din care a efectuat 5, eliberindu-se cu sanatatea grav subrezita. Zece ani mai tirziu, la inmormintarea sa, Parintele Benedict Ghius (unul dintre prietenii cei mai apropiati ai raposatului) spunea: “Al. Mironescu a iubit credinta autentica, a cunoscut-o, a trait-o si a marturisit-o fara emfaza, «cu simplitate si normalitate», cum ii placea lui insusi sa spuna [...]. Despre toata credinta aceasta a lui vor marturisi, la vremea lor, manuscrisele care au ramas de la el”. Si intr-adevar, de la Alexandru Mironescu a ramas o insemnata opera postuma[11], insumind eseuri, dialoguri, marturisiri si scrieri literare (de valoare mai mult mistica decit estetica, un loc aparte il ocupa Poemele filocalice, considerate de autorul insusi a fi lamura creatiei sale si pe care am avut prilejul sa constat ca Parintele Galeriu nu le ignora, desi pe atunci inca nu se editasera).
Parintele Galeriu nu numai ca-l pretuia pe Alexandru Mironescu (ca om de stiinta crestin si ca fost detinut politic anticomunist[12]), dar a inteles sa puna umarul, la inceputul anilor ‘90, la relansarea sa publica; sub egida Editurii Harisma au fost reeditate – in premiera dupa 1989 – doua dintre cartile profesorului, pe care parintele a gasit si vremea sa le prefateze (in colaborare cu Ion Andrei Dorobantu): Certitudine si adevar (1992) si Limitele cunoasterii stiintifice. Contributia stiintelor experimentale la problema epistemologica (1994). Intentia – care, din pacate, nu s-a putut realiza ca atare – fusese aceea de a se (re)edita la Harisma intreaga opera mironesciana. Ramine insa semnificativ faptul ca atentia parintelui a mers prioritar spre sintezele de filosofia stiintei.
Ceea ce parintele a tinut sa puna in evidenta cu precadere (cum obisnuia, cind venea vorba, si in predicile sale) a fost, inainte de orice alte detalii, atitudinea fata de cunoastere si creatie a unui adevarat savant crestin, chemat sa reprezinte o pilda si un model pentru noile generatii. “Cunoasterea omului nu e o socoteala de ici pina colo si de azi pina miine. Ea implica angajamente puternice si raspunderi infricosatoare”, afirma Mironescu. Si parintele gloseaza: “Cunoasterea aceasta a lumii inconjuratoare, cit si a noastra insine, este chiar mai mult decit o simpla «sansa» oferita noua de a lua parte la un grandios proiect cosmic, este o ratiune de a fi, a omului ca o constiinta a lumii”. Mironescu era de parere ca “in nici un alt domeniu al activitatii, mai mult decit in acela al stiintei, omul, lucrind, nu s-a simtit mai aproape de puterea de creatie a lui Dumnezeu”, dar parintele stie bine ca e loc si de multa sminteala, slabiciunea putindu-l rataci pe cel neasezat spiritual: “Caci el poate sa cada in pacatul trufiei si, neingaduit, ca un intrus luciferic, sa considere ca el la rindul sau se poate substitui Creatorului”. Pentru a lamuri deplin lucrurile din punct de vedere crestin, se face un mic excurs biblic (Facerea 2, 16-17; Ioan 17, 3) si patristic (Sf. Ioan Damaschin), aratindu-se ca avertizarea originara de a nu minca din “pomul cunostintei binelui si raului” nu viza interzicerea sau ingradirea cunoasterii, ci doar prevenea asupra posibilelor ei sminteli (“Dumnezeu a vrut tocmai sa-l previna pe om de sfisierea launtrica intre bine si rau, de fructul otravit al raului care inseamna pacat, adica despartire de Dumnezeu, stricaciune, moarte”). Cum observa si Mironescu, laicizarea stiintei este o tendinta stupida si un corolar al smintelilor potentiale ale spiritului cunoscator. Pozitia cu adevarat crestina a fost surprinsa si formulata memorabil de Shakespeare in Hamlet: There are more things in heaven and earth, Horatio, than are dreams of in your philosophy (“Tainele cerului si-ale pamintului, Horatio, sint mult mai multe decit inchipuie filosofia ta”), sau de un Leonardo da Vinci (“Iata ca din marea cunoastere se naste marea smerenie”), ca sa raminem in sistemul de referinta cultural. Mironescu nu numai ca neaga argumentat presupusa incompatibilitate intre credinta si cunoastere (inclusiv stiintifica), dar isi exprima admirabil convingerea ca fara o credinta in genere, pe deplin definita si asumata, orice cunoastere este oarba sau inconsistenta[13]; crestineste vorbind, “daca nu sufla peste ele darurile Duhului”, toate stiintele “ramin semne moarte” (sau, cum spunea Kepler, ne tot jucam cu simboluri, uitind pina la urma ca nu este vorba decit de un joc...).
In prefata mai ampla la Limitele cunoasterii stiintifice, parintele considera ca, dupa lunga moda pustiitoare a pozitivismului, doua sint realitatile pe care trebuie sa le reafirmam astazi cu precadere: ca “spiritul se afla dincolo de materie si sta la baza ei” si ca “dincolo de spirit este cealalta lume, lumea divina, a originilor, a informatiei, a proiectelor” (Sophía divina necreata, in termeni mai teologizanti). Gindirea lui Alexandru Mironescu (ca si cea a lui Nicolae C. Paulescu odinioara, dar cu mai mult aparat teoretic si intr-un limbaj mai apropiat de cel al momentului actual) a fost conformata de aceste doua adevaruri fundamentale, iar pertinenta si actualitatea ei se vede si din aceea ca foarte multi filosofi si oameni de stiinta de dupa el au imbratisat si adincit conceptii asemanatoare (de data aceasta sint invocati, intre altii, Roger Sperry, Lyall Watson, Heinz Pagels, Niels Bohr si Victor Weisskopf – care, prin 1975, a conferentiat si la Bucuresti despre “Limitele si frontierele stiintei”).
“Cartea lui Alexandru Mironescu – conchide parintele – este o formidabila pledoarie nu doar pentru utilitatea efortului de a gindi, ci si pentru bucuria pe care o poate aduce in minte si suflet acest act care este indispensabil in apropierea noastra de intelegerea actului Creatiei si, implicit, a rostului si rolului fiintarii noastre pe fata Pamintului. [...] Intr-un secol in care fie s-a vorbit despre incompatibilitatea stiinta-religie (extinzind-o pina la incompatibilitatea cu credinta chiar), fie s-au produs scrieri (semi)docte in intentia de a descoperi sursele «stiintifice» ale textului biblic, in Limitele cunoasterii... intilnim o adevarata comuniune stiinta-religie, in care credinta (prin intermediul Revelatiei) vine sa lumineze cunoasterea noastra, care in fond este una singura, dupa cum unul singur este Dumnezeu, indiferent de numele pe care I-l dam”.
Poate ca niciodata Ortodoxia nu s-a rostit mai clar asupra acestor raporturi delicate, iar daca intr-un viitor indefinit stiinta se va apropia tot mai mult de credinta, atunci poate vom fi mai recunoscatori decit sintem astazi fata de cei care nu s-au indoit nici o clipa ca marile adevaruri au loc deplin in limba si in duhul nostru, ca un dar profetic si rascumparator de vremuri, care s-ar cuveni sa ne induplece la indrazneala de a fi mai mult decit sintem...
Razvan CODRESCU
http://www.punctecardinale.ro/aug_2006/aug_2006_09.html
---------------------------------------------------------------------------------------------
Referinte bibliografice
|
[1] Pentru aspectele generale ale „Dialogului Stiinta-Religie la Parintele Galeriu”, cf. eseul d-lui Costea Munteanu din acest numar.
[2] Organizata sub egida Societatii Romane de Stiinte Fiziologice si a Catedrei de Fiziologie „Nicolae C. Paulescu” de la Universitatea de Medicina si Farmacie „Carol Davila” din Bucuresti, comitetul de organizare avindu-l in frunte pe regretatul prof. dr. Radu Carmaciu, seful catedrei respective. La Editura Universitara „Carol Davila” a aparut pe atunci si o brosura cu programul si rezumatele conferintelor.
[3] Mi s-a relatat ca in 2003, pe patul de spital, cu putin inaintea mortii, mai avea totusi puterea si disponibilitatea sa vorbeasca avintat despre Nicolae C. Paulescu cu medicul care-l ingrijea...
[4] „Paulescu – «cel mai mare interpret stiintific al Divinitatii»” (formula din titlu este a vrednicului de pomenire arhiereu Nicolae Mladin, la rindul sau un mare admirator al savantului).
[5] La Editura Anastasia (intemeiata de maestrul Sorin Dumitrescu si condusa pe atunci de teologul Teodor Baconsky), aparuse, spre sfarsitul lui 1995, si prima reeditare postdecembrista a unei carti a profesorului Paulescu: Instincte sociale. Patimi si conflicte. Remedii morale (text ingrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note si comentarii de Razvan Codrescu), urmata in 1999 de Notiunile de „Suflet” si „Dumnezeu” in fiziologie (sub aceeasi ingrijire) – ambele din ciclul „Fiziologie filosofica”. Pentru viata si opera adevaratului descoperitor al insulinei, cf. si crestomatia Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Stiinta marturisitoare, pe care am alcatuit-o si publicat-o in 2002 la Editura Christiana.
[6] “... a trait ca un mucenic si a murit ca un sfint” ; “Cine l-ar fi vazut, discret, rece, tacut, nu si-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea in urma sa. A trebuit ca moartea sa dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credinciosi, ca revelatia sa se produca si sa se cunoasca numarul si insemnatatea descoperirilor lui”; “Intr-o vreme cind faima precede munca si valorile adevarate sint respinse de obraznicia care se indeasa, viata si moartea acestui om de merit sint un indemn si o invatatura pentru tineretul care trebuie sa reziste gloriei repede facute”.
[7] Licentiat al Facultatii de Stiinte din Bucuresti (1926), doctor “es Sciences Physiques” la Paris (1929), apoi profesor universitar de chimie organica.
[8] Spiritul stiintific (1938), Limitele cunoasterii stiintifice (1945 – cartea sa cea mai solida), Claude Bernard (1946), Certitudine si adevar (1947). Mai tirziu a scris Structura atomului. Experiente si revelatii (lucrare, din cite stiu, ramasa pina astazi in manuscris).
[9] Oamenii nimanui (1935, roman prefatat de Panait Istrati), Destramare (1939, roman consemnat de G. Calinescu in Istoria... sa din 1941: “... un volum de agreabile amintiri din copilarie, scrise cu usurinta si spirit...”).
[10] Principalul animator al gruparii, poetul Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), devenit ieroschimonahul Daniil de la Rarau, a si murit in inchisoare, la Aiud, prin noiembrie 1962.
[11] Esentialul se gaseste in volumele (insirate aici dupa cronologia aparitiei): Ziduri intre vii. O poveste care nu e un roman, un roman care nu e o poveste (Editura R.A.I., Bucuresti, 1995), Serile singuratatii (Editura C.B.C., Bucuresti, 1996, cu prefata de acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga – viitoarea monahie Benedicta), Kairós. Eseu despre teologia istoriei (Editura Anastasia, Bucuresti, 1996), Calea inimii. Eseuri in duhul Rugului Aprins (Editura Anastasia, Bucuresti, 1998, cu un cuvint inainte de acad. Virgil Candea – volum pe care am avut sansa si bucuria sa-l ingrijesc si sa-l „botez” editorial), Poeme filocalice (Editura Episcopiei Sloboziei si Calarasilor, 1999, cu un cuvint inainte de I. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, la rindul sau remarcabil poet), Floarea de foc (Editura Elion, Bucuresti, 2001, cu un cuvint inainte de Mihai Sora) – toate editate mai cu seama prin eforturile d-nei Ileana Mironescu Sandu, fiica autorului, stabilita in Elvetia. In manuscris isi asteapta inca editarea (fie si selectiva) 19 caiete de Jurnal (de o mare importanta documentara pentru cine va scrie cindva o istorie a „Rugului Aprins”). Pentru mai multe informatii despre viata si opera profesorului Mironescu, cf. volumul colectiv omagial Alexandru Mironescu. Centenarul nasterii: 1903-2003 (Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2003, incluzind si material fotografic), pentru care s-au zbatut mult d-nii Virgil Candea si Fanus Bailesteanu.
[12] Oare citi mai stiu astazi ca si Parintele Galeriu a facut mai bine de un an de temnita sub comunisti?
[13] „... nu e posibil a gindi [corect] si deci a descoperi adevarul daca nu avem o credinta. Viziunea aceea organica, unitara, articulata, nu este de fapt decit universul unei credinte. Nu putem pune in miscare resorturile noastre spirituale daca nu avem o credinta; nu o obsesie care e o sclavie, ci o credinta care e prilejul unei fertilizari”. |
| |
| sus |
|
