Nu l-am cunoscut pe părintele Galeriu pe cînd eram încă în ţară, ci abia în tumultul interior şi exterior al acelui timp în care aurora promitea să biruie încă odată negurile istoriei impuse dar şi a capitulărilor şi slăbiciunilor noastre, în orizontul "acelei învieri spirituale din Decembrie 1989" pe care o evoca el în cartea sa intitulată "Jertfă şi Răscumpărare" (Bucureşti, Harisma 1991), mărturisind că ceea ce el considera ca fiind "caracterul esenţial al resurecţiei din Decembrie", anume "spiritul de jertfă, în deosebi al tineretului nostru", ţinea de ceva care l-a preocupat şi pe el de-alungul întregii vieţi, ca temă de meditaţie, ca explorare a acestei căi radicale a "împlinirii făpturii şi mai ales a condiţiei umane". Iar teologia părintelui Galeriu nu se sfia, în mod expres, să ducă spre rugăciune.
Cartea aceasta, care reproducea, neschimbat, textul lucrării de doctorat din 1973, am primit-o abia după ce am avut, în iunie 1991, o convorbire la Radio Europa Liberă, pentru ascultătorii din România, aşa că am fost, atunci pe moment, plăcut surprins de felul cum a acceptat, imediat şi bucuros, raportarea mea, în legătură cu noţiunea de jertfă, la forme de asceză pe care le găsim şi în natură, de pildă lungile intervale de nemişcare, însetare şi foame pe care le parcurg păsările cînd îşi clocesc ouăle şi apoi în eforturile istovitoare de a-şi hrăni puii etc. Un exemplu din mulţimea de manifestări ale unui impuls, care, chiar dacă izvorăşte din zestrea genetică a instinctelor fundamentale, ar putea deschide o perspectivă asupra unor corespondenţe ale ascezei în natură. Prudenţele mele faţă de eventualele rigori teologice s-au dovedit deci dintru început de prisos în întîlnirea cu acest om al Bisericii la care amploarea impresionantă a cunoştiinţelor se asocia cu spontaneitatea intuiţiei şi a receptivităţii. Elanul dialogic al părintelui Galeriu, presărat cu belşuguri de erudiţie şi fulguraţii de fervoare religioasă şi înţelepciune netulburată, nu e de redat. Oricum, actul suprem de jertfă, cel al Mîntuitorului, îl tălmăcea mult dincolo de concepţia oarecum familiară a unei ispăşiri substitutive şi anume într-o triplă abordare: 1. Ca o recapitulare, prin întruparea Mîntuitorului, a întregii umanităţi şi a întregii creaţii. 2. Ca o sfinţire a lumii prin pătrunderea naturii harice în natura umană. 3. Ca o ofrandă care prin moartea pe cruce a lui Hristos a realizat, odată cu Învierea Lui, transfigurarea făpturii.
În acel dialog în faţa microfonului ne-am întîlnit şi în gîndul că însăşi creaţia divină poate fi înţeleasă ca o jertfă iubitoare adusă de Fiinţa eternei desăvîrşiri pentru "instituirea unui nou existent, a unui partener în existenţă". Deci creaţia se întemeiază pe jertfă şi a fost mîntuită prin jertfă. Părintele Galeriu a fost de acord cu o justificare religioasă şi metafizică a ecologiei mai ales în măsura în care ea reprezintă şi o încercare de regăsire a ascezei, prin renunţare la egoismul de putere şi la consumul nestăvilit al naturii din partea omului, ceea ce implică şi recunoaşterea incipientă sau deplină a caracterului de făpturi al celor aflate în lumea care ne înconjoară.
Convorbirea noastră radifonică din iunie 1991 vroia să reţină şi cîteva puncte de reper asupra Renaşterii din secolele XV-XVI, în vederea unei eventuale renaşteri pe care ar fi putut-o prefigura ieşirea din totalitarismul ateu comunist, cu toate determinările şi consecinţele lui de ordin planetar. Euforii post-decembriste, alunecări în utopie? Poate şi asta, dar şi priviri lucide aupra revoluţiei antropocentriste post-renascentiste şi iscodiri ale şanselor unui umanism religios (poate umanismul, dus pînă la capăt, fi nereligios?), confruntări cu gravele simptome istorice ale alienării religioase. Din momentul în care religia este percepută ca experienţă a apartenenţei sau participării la o realitate fiinţială spontană şi autonomă, preocuparea de relaţia omului cu religia dobîndeşte o prioritate firească şi care poate explica emanciparea de convenţiile academice şi de prejudecăţile spiritului vremii. Dar cred că în primul rînd o anumită neînfrîntă tinereţe sufletească a acestui realist creştin, care a fost părintele Galeriu, îi dădea în asemenea discuţii nu numai impetuozitatea stilistică şi argumentativă, ci şi îndemnul la priviri de sinteză, anticipări şi integrări metafizice. Fiecare întîlnire cu el te punea în prezenţa unei mereu suprinzătoare îmbinare între inepuizabila experienţă de viaţă socială şi istorică, intelectuală şi duhovnicească, pe de o parte şi o naturaleţe şi spontaneitate care restabilea ca prin farmec inocenţa lucrurilor şi a relaţiilor, pe de altă parte.
Personalul german al agenţiei particulare din München care îndeplina serviciul de recepţie a oaspeţilor în holul de intrare al Europei Libere aveau, pentru pirma oară în viaţa lor, prilejul de a fi salutaţi cu o generoasă binecuvîntare ortodoxă din partea acestui om care, dela veşmîntul preoţesc pînă la zîmbetul deschis şi puţin poznaş, le aducea o adiere dintr-o altă lume, spărgîndu-le monotonia cotidiană şi chiar făcîndu-i să-şi uite obligaţiile şi rutina profesională. Cu toate că venea la mari intervale de timp, era singurul pe care nu îl mai rugau să îşi arate paşaportul. Era numai un schimb de zîmbete, prelungit la ei în mirare bucuroasă şi respect. Sunt sigur că humorul discret dar inseparabil al părintelui Galeriu gusta acea briză de încîntare şi uitare a consemnelor pe care o isca la porţile Europei Libere. Iar farmecul se repeta la membrii celorlalte secţii naţionale cu care ne încrucişam pe coridoarele Europei Libere, la taximetristul bavarez şi mai ales la chelnării din micul restaurant, aşezat la marginea străvechei pieţi străjuită de biserica şi mînăstirea franciscană Sfînta Ana, pe care îi binecuvînta rînd pe rînd şi îi consulta asupra unei mîncări de post.
Părintele Galeriu ascultase, în anii comunismului, Radio Europa Liberă. Şi era încă o sursă de mirare să-ţi dai seama că acest strălucit teolog şi deţinător al unei vaste culturi polifonice, despre care aflasem şi cu cîtă rîvnă se dărueşte credincioşilor parohiei lui şi activităţilor multiple în ceea ce aş numi o apologetică modernă şi comprehensivă, ţintind toate treptele societăţii şi culturii, găsise timp şi pentru ascultarea nu numai a emisiunilor religioase şi de cultură ci şi de actualităţi politice interne şi internaţionale, de tineret, de cronici despre lumea comunistă, de "radio magazin" etc. Făcîndu-i acum cunoştinţă cu redactorii respectivi, se bucura de a-i vedea, în sfîrşit, la faţă şi îi bucura şi pe ei arătîndu-le cît de bine îşi aminteşte de conţinutul emisiunilor lor şi că le preţueşte munca. Cu mine, pe care, deasemenea, nu mă cunoştea decît dela Radio, a intrat dela primele cuvinte într-o comunicare şi o rezonanţă care pe observatorul din afară l-ar fi putut face să creadă că suntem de mult în dialog. Eu şi alţii l-am primit la Europa Liberă ca într-o casă care este şi a lui şi am văzut că se simţea ca la el acasă. Odată, venise după o călătorie obositoare, a intrat într-un lanţ de convorbiri pînă după amiaza tîrziu şi mai ştia şi că trebuie să transmită la Bucureşti un text pentru nu ştiu care publicaţie. Soluţia pe care i-am oferit-o a fost să punem alături două canapele din biroul meu, improvizînd un pat, pe care să doarmă cîteva ore, iar după aceea o secretară îi va bate la maşină textul respectiv. L-am convins că "transformarea biroului directorului în dormitor" nu ne deranjează cu nimic şi m-am retras în alt birou, lăsînd vorbă la ce oră trebuie deşteptat. Cînd am revenit l-am găsit dictînd de zor, cu o faţă radioasă. Era încîntat că dormise la Europa Liberă!.
Am constatat că părintele Galeriu, de altfel foarte discret, vroia în scurtul timp cît eram împreună să-mi ofere posibilitatea de a cunoaşte fundalul, adeseori ocultat, al anumitor evenimente traumatice şi încărcate de durabile şi grave consecinţe, din istoria noastră contemporană. Cred că la mijloc era nu numai, desigur, dorinţa de a-l şti îndeajuns informat pe cel care conducea un departament românesc de radio la München, ci şi expresia unei corespunzătoare calde solidarităţi. Dorea să-i dăruiască celui care se găsise atîţia ani departe de ţară ceva din cunoştinţele lui sigure asupra unor întîmplări istorice şi aşa oricum voalate de vîrsta lui fragedă la timpul cînd ele se produseseră. În sensul acesta, mi-a relatat, de pildă, ce aflase dela unul dintre fii lui duhovniceşti şi participant direct, de voie de nevoie, la o tragică şi sîngeroasă operaţiune a repesiunii de stat pe timpul lui Carol al II-lea şi care nu a rămas fără urmări pentru destinul ţării noastre, în pragul celui de al doilea război mondial. S-a întîmplat ca eu să am în memoria mea românească (de care părintele Galeriu se îngrijea să nu aibă o anumită lacună) o confirmare neîndoielnică a celor care mi le spunea, la distanţă de atîtea decenii, părintele Galeriu. Tatălui meu i se confesase cîndva (la modul profan, dar cum s-ar putea exclude, în raport cu asemenea cumplite neomenii la ordin, răsunetul cît de tîrziu al conştiinţei păcatului?) în termeni identici unul dintre executanţii acelei crime de stat.
Părintele Galeriu nu putea fi omul niciunui partid dar avea o profundă conştiinţă istorică şi o viziune foarte clară a înrădăcinării pezentului în trecut ca şi a datoriilor creştinului faţă de cetate. Pe făgaşul acesta, al unei detaşări faţă de politică şi în acelaşi timp al unei ascuţite percepţii a posibilelor valenţe spirituale şi teologice ale unor acte şi aşezări politice, s-a străduit pentru reînsufleţirea relaţiilor dintre Coroană şi Biserică, în 1992, neînţeles şi zădărnicit în eforturile lui la vremea aceea de către lideri politici, dealtfel bine intenţionaţi, aparţinînd tocmai opoziţiei monarhiste. Dar pentru părintele Galeriu, eşecurile făceau parte, acceptată fără nici o ezitare şi resentiment, din drumul neîncetatei dăruiri.
Jertfa, motiv central al meditaţiei teologice a părintelui Galeriu, oglindită şi în acţiunile lui, era înţeleasă în profunzime prin ideea unei duble dăruiri: primordiale, a lui Dumnezeu, prin creaţie (aş zice, în orizontul creaţiei continue) şi prin Revelaţie şi a omului, ca răspuns, prin dăruire faţă de Creator şi faţă de aproapele. Iar "în această viziune a darului şi a dăruirii la care ne solicită conştiinţa creaţiei, referirea credinciosului la Dumnezeu Creatorul nu înseamnă ......... deloc renunţare la un efort personal, ci o << luptă cu Dumnezeu>> (Facerea, XXXII, 28), o jertfă pentru adevăr, pentru a zidi pe alţii şi a mă zidi pe mine" (Jertfă şi Răscumpărare, pag. 68). Şi părintele Galeriu îl citează pe Lavelle, care a spus: "Absolutul nu e locul odihnei noastre, punctul în care creaţia s-a imobilizat deodată". O caracteristică esenţială a personalităţii şi vieţii părintelui Galeriu, admirată de unii şi neînţeleasă de alţii, s-ar putea numi neodihna dăruirii.
"Jertfă şi Răscumpărare" este, în cadrul teologiei moderne româneşti, o lucrare care împleteşte teologia fundamentală cu cea a Revelaţiei, demersul speculativ metafizic cu teologia dogmatică şi propune o antropologie creştină: "Revelaţia ne învaţă că Dumnezeu este dragoste. Existenţa îşi are începutul deasemenea în dragoste ca dar al lui Dumnezeu ..... Semnele Răscumpărării trebuie să reveleze în cele din urmă şi în noi <<chipul>> lui Dumnezeu, această realitate fundamentală, pentru a putea spune: omul este dragoste" (Părintele Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, concluzii). Această teologie şi antropologie fundamentală a dragostei, avînd drept corolar o stringentă etică a slujirii aproapelui, se înfăţişează ca un întreg în care teoreticul fuzionează fără fisură cu practicul. Dar această coerenţă ideatică şi etică a elaborării teologice a părintelui Galeriu precum şi consecventa respectare a criteriului concordanţei ultime cu adevărul revelat în Sfînta Scriptură, nu s-au constituit într-un sistem rigid şi închis. Părintele Galeriu gîndea armonic şi în matca tradiţiei dar nici decum conformist. Adeseori spunea că trebuie să avem curajul de a gîndi antinomic. Tradiţionalistul nu escamota contradicţiile cu care ne întîmpină realitatea şi preţuia virtuţiile gnozeologice ale paradoxului. El avea multă sensibilitate estetică, un foarte viu interes pentru evoluţia ideilor ştiinţifice, pentru istorie, pentru marile culturi ale lumii. Slujirea lui Dumnezeu, a aproapelui, a patriei o înţelegea şi o practica independent de orice sisteme, ideologii şi convenţionalisme. Încîntătoarea comunicativitate spirituală a Părintelui Galeriu era corelatul unei puternice înzestrări hermeneutice.
Ultima dată l-am întîlnit la Nürnberg, la Mitropolia noastră Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală şi de Nord, cu prilejul conferinţei anuale eparhiale. Fusese invitat de Mitropolitul Serafim ca să le vorbească zecilor de preoţi ortodocşi români, veniţi din toată Europa împreună cu mireni reprezentanţi ai parohiilor. În cuvîntarea ţinută, care, potrivit stilului lui de gîndire, reţinea fenomene şi momente ale prezentului, luminîndu-le însă din perspectiva unor întrebări şi valori permanente, ne-a vorbit, cu mare însufleţire, despre ultimele comunicări ale unor americani specialişti în biologia creierului care au ajuns la concluzia că gîndirea nu poate fi dedusă din substratul material al creierului, ci vădeşte o origine şi o dinamică imaterială. Încă odată Părintele Galeriu vroia să dea piept cu o provocare acută, căci în ultimul timp progresele făcute în investigarea şi experimentarea microbiologică asupra celulei cerebrale, au dus la recrudescenţe ale reducţionismului materialist cu tentative nu numai de a explica, de pildă, experienţe spirituale şi mistice prin cauze bio-chimice, hormonale etc., ci şi de a încerca să le producă pe cale chimică, electrică etc. Savanţi americani, somităţi ale biologiei cerebrale pe plan mondial, citaţi de Părintele Galeriu, cu rezultatele cercetărilor lor afirmînd tezea contrară, cea a respingerii determinismului material ca explicaţie totală şi definitivă a spiritului, reprezenta mai mult ca sigur o noutate şi o excelentă piesă de dosar pentru preoţii noştri în lupta lor de apărare a conştiinţei religioase şi a credinţei, în mijlocul avalanşei informaţiilor simplificatoare, pseoudo-ştiinţifice, desprinse de şi nu arareori chiar contrare ţelurilor superioare ale existenţei.
În convorbirea noastră de la Radio, în 1991, la un moment dat, venind vorba despre semnificaţia noţiunii de păcat, eu am spus, trăgînd o scurtă concluzie: "Aceasta este esenţa păcatului, închiderea în egoul tău". La care Părintele Galeriu mi-a răspuns. "Exact. Asta este şi moartea Domnule Stînişoară. Pentru că moartea înseamnă strîngerea în sine şi ruperea de viaţă, de Dumnezeul cel viu. Aşa am înţeles realitatea morţii însăşi". "Unde este deschidere spre Dumnezeu nu mai e moarte", am adăugat eu. Pornind de aici, Părintele Galeriu şi-a exprimat dezacordul total faţă de formula folosită de atîtea ori în publicaţiile noastre cînd a murit cineva: "a trecut în nefiinţă". "Eu sunt revoltat de expresia aceasta. Să spui de Eminescu, de Iorga că au trecut în nefiinţă!.....".
Şi am fost amîndoi de acord că această expresie conţine "un sacrilegiu nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de om".
--------------------------------------------------------------------------------------------
sus
------------------------------------------------------
Sursa: http://www.romfest.org
|
